Ultima zi de septembrie

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Cum spunea poetul oare: De-o fi una, de-o fi alta…Ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război? Dar măi drăgălași fete și băieți – parcă prea multe molime, războaie mondiale, crize financiare, energetice sau mașini zburătoare inventate și venite parcă fix din Războiul Stelelor ne-au bombardat senzorialul (și nu numai) în ultima vreme. Parcă prea multe drone războinice (sau de război dacă doriți) ne-au devenit arhicunoscute tuturor și parcă prea banală (dacă îmi puteți accepta forțarea termenului de comparație) a devenit întrebuințarea cu moderație a apei calde sau a dușului în 2 ( sau cel puțin în doi)…

Io-te cu dileme de genul celei din urmă, a folosirii dușului împreună cu nevastă-mea, mă plictiseam eu zilele trecute, relaxându-mi neuronii cu noile sfaturi/directive cu care iluștrii noștri specialiști de la UE încearcă să ne facă diminețile mai interesante. Amicul meu cu ecran tactil mă anunță vesel că maestrul serilor târzii, marele LORENZO HAMAS dorește să vorbească cu mine:

• – Gata, Sorinele! S-a făcu!! Vineri seara, la ora 20.30 te aștept la marea noastră rerererereîntâlnire cu colegii noștri. Să nu cumva să vii cu mașina ca data trecută că mă voi supăra. Vor veni vedete de primă mână din ilustra noastră clasă E, cum ar fi Stan și Bran, Elsa, Albă ca Zăpada, Fetița cu pompoane, Dana L...Sigur vor veni și Aladin, Jedi-ul cu ochi albaștri, Carmen și chiar în premieră se pare că va fi prezentă chiar și Luminița.

Ascult vrăjit de marea constelație de eroi ai suflețelului meu și îmi spun că fie și numai dacă jumătate dintre cei de mai sus ar fi prezenți, seara nu are cum să nu fie perfectă. Un lucru mă sâcâia totuși și anume lipsa celei mai strălucitoare zâne din marea constelație a generației mele E. Zâmbesc amar și tocmai când mă pregăteam să închid telefonul aud vocea lui maicăldedorobanți cum îmi transformă zâmbetul amar, într-unul dulce ca mierea doar prin câteva vorbe:

• – Ăăăă, era să uit – va veni, bineînțeles și frumoasa noastră CENUȘĂREASĂ…

Abia acum închide telefonul amicul meu și mă lasă pradă emoțiilor cu privire la marea noastră revedere. Ticluiesc rapid cum să amețesc cumva cu un răspuns ambiguu colegii mei și să mă înființez primul la întâlnire, încercând să le fac o surpriză tuturor. Îmi recitesc în memorie pentru a mia oară biletul de voie dat de Cicioaica, partenera mea de duș suedez – și îmi dau seama că totul pare excelent. Vremea perfectă, zacusca închisă ermetic și aflată deja în beci, iar curtea măturată astfel ca nevastă-mea să nu aibă vreun drept de veto de ultim moment. Repet: totul pare excelent aranjat. Poate prea excelent…Aud nenorocitul ăsta de telefon cum mă anunță printr-o și mai blestemată rețea de socializare că suntem așteptați la o ședință neprevăzută, dar urgentă la școala lui fimiu. Cicioaica evident se află la serviciu, cine să se ducă astfel în afara mea? Îmi trece prin minte că ar fi o soluție să o trimit strategic pe maică-mea sau chiar pe soacră-mea la întâlnirea cu diriginta, însă renunț rapid la gândul ăsta, deja prevăzând un mare vot de blam din partea Cicioaicei la auzul ideii mele. Oftez neputincios și mă duc la ședință cu speranța să se termine cât mai curând, astfel încât să fiu prezent onorabil, măcar în termenul sfertului academic la întâlnirea cu colegii mei. Cât despre surpriza de a fi primul, s-a ales praful evident.

Vă închipuiți presupun starea mea de surescitare când am intrat în local și cum îmi roteam ochii prin sală nereușind să scanez pozitiv pe niciunul dintre colegii mei. Cu o umbră de speranță că aș putea fi primul mă îndrept (normal) hotărât către cea mai frumoasă hostessă pe care am văzut-o într-un local de pe la noi. Aștept politicos ca perechea aflată în fața mea să fie îndrumată unde trebuie de către frumoasa și politicoasa noastră gazdă și observ parțial mirat mulțumirile excesive ale cuplului amintit. Îmi înfig rapid felinarele în ochii duduiței (care părea cam de vârsta noastră fie spus între noi, dar cu atât mai mult bine conservată) și îmi afișez vreo 4 dinți încercând să fiu cât mai seducător (îmi închipuiam eu) arătându-mi zâmbetul meu cu nr. 42, cel folosit doar în situațiile de genul ăsta:

• – Bună seara, frumoasă gazdă! Fiți drăguță și lămuriți-mă un pic. Amicul meu a rezervat o masă și nu știu exact unde…Mă puteți ajuta în sensul ăsta?

Zâmbetul tănticii bronzate la solar din fața mea se transformă într-unul de gheață, iar răspunsul glacial al tipei mă irită nițel dar mă face în același timp bănuitor:

• – Mă tem că nu vă pot fi eu de ajutor. Mă ocup cu altceva aici. Încercați la unul dintre colegii mei, îmi arată cu un gest vag forfota pinguinilor aflați cu câte un meniu în brațe.

Așa fac, conformându-mă rapid și mulțumindu-i dealtfel la fel de glacial duduiței ăsteia cu mult prea prețioase. Mă îndrept către o fetișcană care mă prinsese în capcana privirii ei și îmi zâmbea încurajator. Îi spun ce doresc și mă roagă să o urmez către separeul rezervat încercând să mă complimenteze:

• – Suntem atât de norocoși în seara aceasta, atât dumneavoastră, cât și noi dealtfel. Nu avem prilejul întotdeauna să o avem invitată pe marea noastră solistă – MIRELA URSACHE. Dealtfel am văzut că o cunoașteți personal…– îmi trântește picolița replica de final arătându-mi locul central (precum o scenă) unde se afla doamna cu zâmbetul de gheață. Realizez tardiv că perechea aflată înaintea mea reprezenta doar niște fani doritori de autografe și încasez amețit lovitura abia având timp să îmi revin din buimăceală la reîntâlnirea emoționantă cu colegii mei.

Cât despre reîntâlnirea propriu-zisă nu am cuvinte suficiente sau potrivite ca să descriu buna dispoziție și timpul cu adevărat neprețuit petrecut alături de cavalerii mesei noastre rotunde, ducii și prințesele mele de inimă roșie ridicându-se la înălțimea așteptărilor oricărui tip pretențios cu privire la standardele distracției. Ca de obicei am părăsit ultimii locația, mai mult sau mai puțin invitați forțat decătre picoli să respirăm aerul cald al ultimei nopți de septembrie. Și așa am făcut – am tras adânc aer în piept și am alunecat încă odată îmbătați de aerul tinereții noastre veșnice și amețiți de dulcea nostalgie a vinului demidulce, pașii purtându-ne pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde cu castani ale țărișoarei noastre și alunecând ușor către prima zi de toamnă a existențelor noastre…Off – e octombrie deja!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru