– SĂ FIE CLAR!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Câți dintre noi nu am auzit măcar o dată în viață vorbe precum am urât mereu minciuna sau dacă sunt câteva lucruri pe care nu le suport, atunci pe primele locuri se situează bețivii și mincinoșii. (Pro)vorbele astea sunt declarate cu emfază de obicei tocmai de către cei care folosesc minciuna în mod frecvent sau care abuzează nițeluș cam multișor de beneficiile bahice. Una dintre vocile stridente care urlă axiomele de mai sus oricui are timp să-l asculte este personaj secundar în povestioara de astăzi și sprijină suficient, dar fără să-i șteargă din strălucire, marea reprezentație dată de cel mai iubit dintre buzoieni…

Nu putea Măria Sa, Caragiale – domnitorul Țării Umoristice Românești și regele tuturor miticilor de pe meleagurile noastre – să găsească un model mai bun pentru a fi personaj în schițele lui, așa cum este marele maestru mămăligar – Putinel. Tocmai pentru că numai voi, ăștia cu simțul ridicolului ridicat, sunteți conștienți și pricepuți să definiți așa cum trebuie esența, scânteia de românism pur cu bune și cu rele pe care pantraguelicul nostru prieten, Putinel le deține din plin, am să vă rețin așadar atenția cu privire la (încă) o mică dovadă a talentului pur al stimabilului.

Utilizator al miștoului grobian (și totuși deloc dezagreabil), băutor de frunte (însă nu bețiv), mincinos de îngheață Buzăul în plină vară (dar cu farmecul lui Păcală la purtător) și de o zgârcenie care l-ar face să roșească de invidie chiar și pe Hagi Tudose, Putinel reprezintă – vrem, nu vrem – cam toată pleiada de calități (dar mai ales de defecte) cu care bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat pe noi toți. Cu el este imposibil să te plictisești, iar veselia lui este atât o armă, cât mai ales o platoșă cu care se apără cam de toate loviturile vieții ăsteia imprevizibile. Și, bunule Dumnezeule, să nu vă închipuiți că a fost scutit cumva de necazuri în viața asta. Însă a reușit cumva să poată trece peste toate greutățile vieții cu zâmbetul nealterat pe buze.

Cu o memorie fotografică de invidiat și o ținere de minte fantastică – cetățeanul (nostru) turmentat are mereu activat radarul unei potențiale situații favorabile, ale unui inevitabil bairam sau ale unei posibile reuniuni literare pe la vreo cârciumă cu prilejul lansării vreunor idei revoluționare ale nu știu cărui atoateștiutor local. Cunoaște zilele de naștere ale tuturor cunoștințelor sale și nu are nevoie de vreo agendă telefonică, reținând numerele de telefon de parcă ar fi cel mai performant android.

Este incredibilă forța hipnotică cu care își adoarme victimele și modul inteligent cu care efectiv te trezești în mijlocul unei petreceri spontane fără să știi cum sau în ce fel ai fost invitat.

Nu sunt cred decât vreo două săptămâni de când a intrat val-vârtej în biroul meu și – cu o mină de o seriozitate extremă, îmi face un semn favorabil atunci când îl invit la ceșcuța nelipsită de cafea specială (din prună curată) pe care o păstrez cu sfințenie într-o sticlă exclusiv pentru vizitele musiului. Gustă un pic, se strâmbă apoi apreciativ, oftează adânc și cu ochii privind în gol îmi spune pe tonul cel mai serios:

• – Sunt tare necăjit, Sorinele! – Numai tu știi cât de sufletist sunt. – Am o mare supărare. – O cunoști pe cumnățica mea, Dănuța cât de frumoasă e. Închipuie-ți că a primit niște avansuri pe facebook de la niște arabi cu cămile, iar bărbățelul ei, Dănuț a aflat și de supărare a făcut COVID.

Spuneți-mi voi cum răspundeți la vorbele astea!? Mă uit stupefiat la amicul meu să văd vreo urmă de zâmbet, însă fața acestuia exprima o durere reală. Nici după 2 decenii și jumătate de când îl cunosc nu încetez să mă minunez de felul unic de a privi viața, așa cum o face Farfuridi de Buzău.

• – Dar nu de asta am venit eu la tine…- Vreau să mă ajuți cu amicul meu,Titișor. – Îl știi și tu cum e…- Închipuie-ți că bețivanul ăsta vrea să iasă la pensie. – Bine, îi lipsesc NUMAI VREO 5 ANI, însă rugămintea mea este să îi facem o copie după buletin la copiatorul tău și apoi să mergi apoi cu mine când poți și să-i explici dobitocului că mai are de așteptat. – Uite, te așteptăm să spunem în jur de ora 16 la cârciuma din colț. – Nu va dura mult, promit! De restul mă ocup eu…

Dă peste cap ceașca cu cafea și dispare pe ușă înainte să apuc să-i răspund cumva, lăsându-mi strategic cartea de identitate a viitorului pensionar. Oftez zâmbind și îmi continui activitatea zilnică uitând cu totul de vizita lui Cațavencu. Îmi suna totuși în minte ca o vagă premoniție sau mai degrabă ca o alarmă de ceas deșteptător ultimele lui cuvinte – de restul mă ocup eu...Abia la ora 16 fix îmi reamintesc de rugămintea amicului meu și asta abia atunci când văd numele apelantului la telefon:

• – Să trăiți, dom’ director! – Domnu‘ Sorinel sunt cu prietenul meu, domnul Titi și aș avea nevoie de expertiza dumneavoastră profesională! – Vă așteptăm rapid la noi la birou.

Îmi închide rapid telefonul în nas după cum îi este obiceiul și nu-mi oferă altă alternativă decât să mă duc întins împreună cu CI-ul inculpatului și cu copia acestuia în mână. Mă întâmpină cu onorurile unui șef de stat, îmi trage spătarul scaunului și mă întreabă dacă doresc să beau sau chiar să mănânc ceva. Îl refuz politicos spunându-i că mai am treabă dealtfel și că oricum sunt cu mașina, însă trece rapid peste protestele mele făcându-i un semn comeseanului nostru să se ocupe rapid și să ceară un suc sau ceva asemănător barmanului. Apoi îmi cere sfatul cu privire la problema amicului Titișor. Îl dezumflu rapid pe potențialul pensionar spunându-i că nu are vârsta necesară retragerii mult așteptate, fie chiar și anticipat (parțial sau nu) neavând șanse prea curând să taie frunze la câini. Ei bine, dragii mei tocmai ăsta reprezintă momentul în care intervine geniul caragialesc al maestrului îmbârligător, Putinel:

• – Nu accept că nu se poate, Sorinele! – SĂ FIE CLAR! – Mă voi lupta cu toată lumea! – Mă voi duce până la șeful casei de pensii pentru băiatul ăsta amărât care a muncit o viață-ntreagă. – Apoi voi dărâma ușa ministrului muncii, iar dacă e nevoie voi ajunge chiar la primul ministru și-l voi lua de guler. – SĂ FIE CLAR! – urlă amicul meu revoluționar de parcă întreaga noastră existență depindea de reușita pensionării lui Titel. – Gata, promit că nu mă voi lăsa până nu te văd pensionat, Titele! – POATE SĂ DUREZE FIE ȘI 5 ANI! – Te voi ajuta EU să ieși la pensie! – Chiar dacă ăsta este ultimul lucru pe care îl voi face în viața asta! – SĂ FIE CLAR! – repetă pentru a treia oară Che Guevara de Buzău cu ochii scoși din orbite.

Titișor, cu ochii umezi de emoție nu mai avea glas și deja se pregătea să facă anticipat (și parțial😁) cinste cu următoarele 2 pensii pe care cel mai probabil le va încasa abia peste 5 ani, așa cum solemn a promis și Putinel, dealtfel. Îi zâmbesc admirativ pe sub mustăți amicului Trahanache pentru talentul acestuia actoricesc, mă scuz pentru neputința mea de a-i ajuta mai mult și plec apoi lăsându-l în culmea gloriei pe maestrul combinațiilor pentru a-și savura cum trebuie izbânda. Îmi accept umil rolul meu de complice fără voie a senzaționalului meu amic în marea schemă de aburire a viitorului fericit pensionar și plec felicitându-l în gând pentru marea reprezentație la care tocmai am fost martor.

Nu vă grăbiți să mă judecați prea aspru și să-mi bateți obrazul cum că nu-i frumos de felul cum profită de speranțele bietului om amicul meu. Cum spuneam pe la-nceput, Titișor face parte din categoria aceea de oameni care nu-și pot urma nici măcar propriile sfaturi. Unii oamenii, așa cum este și prietenul nostru Titi fac parte din pleiada aia de țărani dăștepți, oțomani care cunosc ei pe cineva sus-pus de la județ și care îl va ajuta să facă pe dracu-n patru astfel încât să îndoaie legea, așa cum îndoiește Putinel vinul cu apa minerală.

Ați văzut cu toții cred Actorul și sălbaticii, film cult cu marele Toma Caragiu în rolul altui mare actor – Constantin Tănase. Ei bine, dacă Putinel ar lua locul titanului scenei românești, atunci bietul Titișor ar reprezenta cu brio ruda de la țară din film a actorului, țăranul aflat cu găsca în brațe care a venit la vărul lui celebru să-l ajute cu o vorbă potrivită suflată tocmai la urechea…regelui. Găsca a sfârșit așa cum știm cu toții fix în bucătăria maestrului. Ceea ce vreau să rezum este că, din fericire (și nu din păcate), MITICĂ cu ai lui nu au pierit de pe-aici și nu cred că vor dispărea curând.

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru