Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…
Am senzația tot mai acută că sunt bătrân, că am cam experimentat aproape tot ce înseamnă viață într-un cuvânt pe acest minunat pământ. Nimic mai fals! Sau mai bine spus – senzațiile, evenimentele unei zile obișnuite, sentimentele cu care ne sunt inundate sinapsele – toate acestea le trăm repetitiv, cu câteva mici diferențe, cu nuanțe nesemnificative totuși. Și totuși întotdeauna suntem surprinși de fiecare întorsătură a sorții.
Cu astea fiind spuse a cam venit timpul să vă spun câte ceva și despre cel mai bun prieten al meu. Ezit cam de multișor să vă povestesc despre tipul ăsta, poate tocmai pentru că este un munte de orgoliu, vanitos și permanent cu o platoșă, un scut protector (crede el) cu privire la…oameni. Într-un cuvânt – băiatul e ușor paranoic. Păcat – însă, nu-i așa? Cine suntem noi să îl judecăm?
Mi-am asumat riscul ăsta enorm să îl descriu exact așa cum îl văd eu. Și nu m-aș mai putea uita în ochișorii oricăruia dintre voi dacă nu aș face-o în felul acesta. Cum aș putea eu să vă povestesc despre unul sau despre altul dintre noi, cu toții sume frumoase de calități dar și de defecte care ne fac totuși cu atât mai mult mai frumoși sau unici fiecare în felul său. Însă trebuie să recunosc că, atunci când vine vorba despre amicul meu, am o puternică strângere de inimă cu privire la acțiunea de a-mi da drumul liber la gură, sau în cazul ăsta să-mi las degetele să-l înfățișeze așa cum în definitiv este el.
Cu o aroganță bine mascată sub o peliculă de umilință superioară, pretenașul meu reușește să lumineze fiecare conversație purtată cu aproape oricine, reușind de cele mai multe ori să monopolizeze întreaga atenție a asistenței. Băiat educat, însă cu o lene maximă, eroul ăsta cu potențial de lider al vreunei toalete mai răsărite din vreo bibliotecă publică, dă dovadă de o vanitate incredibilă și are o sete nestăpânită să fie plăcut de către oricine și oricând – fapt dealtfel imposibil de realizat – lucrul pe care i-l reproșez dealtfel cel mai mult. Pentru că de aici curg și celelalte defecte ale micuțului meu cu rezervorul plin de sentimente, dar și de resentimente. Sunt convins că toată ironia lui mușcătoare tot din vreo frustrare cu greu stăpânită își trage seva. De aici și constanta lui nevoie de a face pe plac tuturor sau, mai potrivit spus – de a se face plăcut de către toți.
Frumușel atunci când era mai tinerel și cu același foc în inimă în zilele noastre – BFF-ul meu reușește să vrăjească cu aceeași pasiune cu care vorbește, mănâncă, râde, plânge sau iubește. Exact ca un novice, nu are limită atunci când își pune la bătaie sufletul, iar pasiunea i se poate ușor citi pe chip de către cineva nițeluș mai experimentat. Cu o ambiție uriașă, urăște promiscuitatea și minciuna, însă detestă cu adevărat oamenii care nu își țin cuvântul. De parcă el ar fi vreun model de maturitate emoțională sau vreun pilon de moralitate de top. Îmi amintesc și acum de câteva momente de-alungul prieteniei noastre care mă fac să roșesc chiar și pe mine de tâmpeniile lui. Bine, cei are îl cunosc se vor grăbi să-mi spună cum, că omul s-a schimbat, că toate excesele lui din trecut și de oricare fel ar fi fost acestea, ar trebui puse pe seama copilăriei, imaturității, chiar datorate vremurilor de atunci. Înduioșați de felul excesiv și insistent (grețos de dulceag dacă mă întrebați pe mine) cu care își cere scuze tuturor, atât pentru lucrurile de care își amintește, cât și pentru cele de care a uitat complet – veți fi probabil mai degrabă înclinați să-l compătimiți și să-l priviți chiar cu admirație pentru curajul cu care își face mea culpa. Însă, cum puțini dintre voi îl cunoașteți așa cum îl cunosc eu, mă văd obligat să vă fac atenți cu privire la individ: întotdeauna l-am suspecat de o falsă pudoare, de un eroism aiuristic, de gesturi mărețe la prima vedere, însă cu atât mai egoiste, toate aceste așa-zise lucruri sau vorbe frumoase cu care se grăbește să le împartă aproape oricui – neavând alt scop decât în primul rând hrănirea propriului egou, sau potolirea, dacă doriți, a setei de autorecunoștință al acestui pripas al modestiei. De aceea este ușor de manipulat, iar cel mai mic compliment făcut de către (aproape) oricine, îi umple plămânii cu oxigenul pur al recunoștinței.
Aș mai continua cu mica descriere, însă mă tem că nu mai pot da ochii cu Niros atunci când se va recunoaște în cuvintele mele. Iar voi, mă știți! – elegant prin absență, prefer să-mi pot privi în ochi fără să plec privirea propria-mi reflexie, atunci când blestemata asta de oglindă mă salută batjocoritor în fiecare dimineață.
Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
5
20
20
20
1 Comment