Enigma cumnatei

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

• – Nu-mi fac iluzii, ca să n-am deziluzii!
• BANG! M-au izbit cuvintele vecinului meu direct în față. Mărturisesc că nu auzisem până atunci vorbele astea fe no me na le, vorbe despre care aveam să aflu mai târziu că-i aparțin lui nea Emeric Jenei – Dumnezeu să-i țină-n pază suflețelul lui de stelist! Nuu – că n-a murit nimeni – nici nea Imi, nici eu si nici vecinu’ care m-a blocat cu vorbele astea.

Voi, mă știți! Iubăreț nevoie-mare de viața asta cu tot ce cuprinde ea, îmi priveam nevasta neîncrezător atunci când taman în sfânta zi de Paște și fix la masa întinsă cu de toate ale mămicuței valorosului vostru subsemnat – ei, bine! – chiar atunci mă întreabă suspect de calm Cicioaica dacă nu cumva vreau să acceptăm invitația unor vecini la un grătar, undeva la țară, în apropierea orășelului nostru.

Înainte de a continua, țin să vă informez că exact a doua zi de Paște eram programat la rapelul vaccinului prosocializare sau anticovid. Vă închipuiți așa că nu aveam de gând să gust nici măcar un păhăruț cu vin – fiind desemnat dealtfel (ca deobicei) șoferul familiei, spre deliciul nevestei mele, evident. Așa că îmi acceptasem de câteva zile rolul de pilot de sărbători pe ruta arhicunoscută casă-soacră-mamă.

Acum mă voi adresa tuturor binecuvântaților de soartă (și de neveste) cu o vechime pe câmpul de luptă al bătăliilor conjugale suficient de îndelungată astfel încât aceștia – (ne)fericiții -pot mirosi de la distanță orice capcană pe care jumătățile lor mai bune le-o întinde amical câteodată (sau deseori) doar așa pentru păstrarea formei, normal. Așa că mă grabesc sâ vă asigur de modul cum toate lucrurile de mai sus mi s-au învârtit cu viteza gândului în minte și cum nu plec pe fenta glăsciorului suav al nevestei mele, hotărîndu-mă rapid să răspund curajos, exact ca un bărbat bine înfipt pe picioare – cum dealtfel mă aflu:

• – Sigur! Spune-le că vom veni. Însă nu înainte de a o conduce pe mama soacră în siguranță la căsuța ei și bineînțeles după ce te voi ajuta sa așezăm cum trebuie toată mâncarea de la mama acasă la noi.

Acum aș vrea să vă fac un pic atenți pe ceilalți dintre voi, la fel de fericiți ai sorții matrimoniale – și anume pe cei cu caș la gură încă și nedreprinși cu infinita paletă de subtilități ale unei conversații familiale. Așadar – un biet pifan, un soțior încă verde s-ar fi grăbit să răspundă grăbit soției lui ceva de genul: – Facem cum vrei tu, draga mea! Ei, bine – cititorii mei – prost răspuns! De fapt – nu se putea răspuns mai prost. Ia să vă explic nițeluș – poate voi ajuta pe câțiva dintre voi să evitați câteva minidrame care se vor repara greu și costisitor. Un bărbat adevărat, un soț cu pedigree trebuie să fie pregătit mereu și să anticipeze dorințele consoartei lui și să-i dea apoi un răspuns rapid și hotărât, care – surpriză! – va coincide bineînțeles cu dorința ei. Știți voi oare cum vă veți da seama că ați răspuns corect? Ei bine, numai atunci când soțiile voastre vă vor răspunde așa cum mi-a adresat mie Cicioaica următoarele:

• – Bine, dragul meu! Facem cum vrei tu…

Începeți să vă prindeți? Soțiile voastre vă vor da răspunsul ăsta ca o confirmare a masculinității voastre, mândre de voi – dar mai presus de toate încântate că faceți exact cum vor ele de fapt. De aici se desprind 2 întrebări: 1. Prin urmare vom face mereu ce vor ele? și 2. Cum pot anticipa ce vrea nevastă’mea? La prima întrebare veți învăța pe pielea voastră că răspunsul va fi întotdeauna un mare DA. Împăcați-vă cu lucrul ăsta! Cât privește a doua întrebare – e un pic mai complicat de răspuns și totul ține mă tem de experiența și de talentul fiecăruia. Așa că, nu disperați – sunt convins că veți pătrunde până la urmă taina aceasta ascunsă a dialogului marital. Iar dacă nu se va întâmpla lucrul acesta – nu-i niciun bai. Cunoașteți cu toții sper zicala creștinească Fericiți sunt cei săraci cu duhul!

Dar nu asta e cel mai important…Nu, dragii mei! Important este să găsiți voi resursele necesare să faceți ce vreți voi, simțindu-vă în același timp cât mai bine și totul cu binecuvântarea soțiilor voastre. Trebuie să recunosc că numai niște shaolini experimentați ai datului cu aspiratorul, sau doar niște ninja ai vaselor bine spălate dețin secretul ăsta. Iar dacă mă veți întreba, curioși cum vă cunosc – dacă nu cumva sunt și eu vreun mare maestru al cănilor de cafea matinale, vă voi răspunde senin că nu știu despre ce mama naibii vorbiți și vă voi sfătui politicos dar ferm să vă vedeți de treburile voastre și să încercați să fiți niște soți ascultători ai nevestele voastre. Amin!

Ce mai tura-vura, iată-mă curând la volanul mașinii, anticipând deja orele mișto pe care le vom petrece în compania vecinilor noștri, dar nu numai. Și fix când gândurile mă purtau deja printre câteva rânduri de costițe de miel, aud vocea plină cu indicații ale Cicioaicei:

• – …și ai grijă să nu mănânci ca un disperat – așa cum ți-e obiceiul, dar mai ales ai grijă să nu începi iarăși să bați câmpii cu discuțiile tale interminabile…

Aprob tăcut, cu o mină impenetrabiă și pufnesc în râs (în gând, bineînțeles) la îndemnurile inutile ale nevesti-mii. Ajungem rapid la țara vecinilor noștri, iar aici găsim grătarul sfârâind de mama focului. Îți lăsa gura apă numai privindu-l. Plutea un miros încântător de unde distingeam profesionist încă ìnainte de a intra pe poartă niște pulpișoare de pui, urmate îndeaproape apoi de nelipsitele costițe de purceluș. Dar mai ales mă făcea să zâmbesc deja îmbătându-mă de-a dreptul, amețitorul miros de păstrămioară bine afumată. Și mai era ceva ce nu puteam distinge, intrigându-mă total. Și ce-mi văd ochișorii? Niște mândrețuri de ciupercuțe pe grătar care efectiv m-au lăsat fără cuvinte.

Mă rup cu greu de la imaginea feerică care compunea bogăția asta culinară pentru a vă face cunoștință cu vecinii noștri care ne așteptau zâmbind și care ne-au făcut rapid cunoștință cu alte 3 cupluri. Era vorba despre sora vecinei cu soțul acestei, nașii lor și una pereche de părinți ai unuia dintre ei (dintre vecini). Copilași erau destui, soarele ne zâmbea frumos și îmbietor, iar vinișorul curgea pe gâturile însetate ale tuturor. Cu o singură excepție notabilă – a mea, ați ghicit! Nu mă plâng totuși și continui să beau ca un disperat apă plată cu gheață până rămân gazdele noastre fără picătură lichidă în toate bidoanele de plastic aflate in dotare si cu risipirea tuturor cluburilor cu gheață din congelator.

V-aș reține un pic atenția cu privire la nașii prezenți la festin. O pereche drăgălașă de care m-am atașat rapid, precum o lipitoare. Nu știu de ce mă atrag întotdeauna oamenii care ies un pic din tipare. Un exemplu fac și nașii. Oameni cu frica lui Dumnezeu, cuminței de zici că se aflau la vreun priveghi și căutându-se din priviri oriunde se aflau. Ce mai încolo și-ncoace? Puteau face foarte bine reclamă la filmele Hallmark sau a telenovelelor în care cuplurile își petrec toată viața împreună fără ca vreun nor să le întunece cumva cerul senin al relației lor perfecte. Și ca totul să fie rotund, aveam să aflu mai târziu că lucrează la același loc de muncă, cu același program, plecând și întorcându-se amândoi în același timp de la serviciu. Vă jur că mă scutur cutremurându-mă la gândul acesta, dar aplaud mental totuși – incredibila lor relație. Se poate și așa!

Cât despre cumnățica vecinului și soțiorul acesteia – aceștia puteau face foarte bine parte dintr-un serial de acțiune românesc, întregind cu noi toți ceilalți imaginea bunei dispoziții românești de la țară, sătucul unde ne aflam putând fi foarte bine numit, de ce nu? – Las Fierbinți. S-a creat astfel un melanj de bună dispoziție, bine închegată de vinișorul aflat din belșug, dar în special sudată de păstrămioara divină aflată pe masă și de prăjiturile cu cremă de lămâie făcute de mama soacră bine înfiptă dealtfel în mijlocul petrecerii (soacra, nu prăjiturile). Muzica ne făcea să ne sângereze timpanele, însă lucrul acesta numai în prima oră😃. Apoi parcă nici nu o mai auzeam. Și cam atunci, în toiul distracției aud axioma asta spusă de vecinașul meu și care a avut un efect imediat asupra psihicului meu – dealtfel bine echilibrat: Eu nu-mi fac iluzii, ca să n-am deziluzii! Poate era de vină doar apa plată care-mi plutea prin pântec sau poate doar emoția cuvintelor acestora mai degrabă – însă atunci a fost momentul în timp în care am luat decizia să scriu câteva rânduri despre petrecerea asta minunată.

Însă un alt moment l-am considerat cireașa de pe tort, main event-ul petrecerii sau ENIGMA care mi-a cuprins imaginația asta a mea bogată, e adevărat – însă uneori pervers de bolnăvicioasă. Închipuiți-vă dragii mei că în fața mesei noastre se afla o cămăruță care aveam să aflu curând că este o fostă bucătărie de vară, transformată în cotineață de către cumnățeii vecinului meu. Aud discuția acestora precum un spion cu experiență care înregistrează tot ce aude și care analizează mult mai târziu sensul vorbelor. Astfel nu-mi scapă îndemnul cumnățicii către soțul ei:

• – Vino te rog în cotineață să mă ajuți să dăm de mâncare puilor de curcă!

Trec cu ușurință peste vorbele astea nevinovate și aparent fără însemnătate majoră și îmi văd mai departe de apa mea plată cu gheață, continuând să-i fac în necaz, dar fără premeditare Cicioaicei. Cum? Făcând bineînțeles curte pastramei și susținând un marcaj strict prăjiturilor cu cremă de lămâie, în același timp uitând cu desăvârșire să tac, poveștile cu care amețeam gazdele noastre nelipsind deloc. Și iată că până și eu, omul care le-a văzut/trăit pe toate – rămân cu gura deschisă, aproape înecându-mă cu una bucată de murătură, atunci când își face apariția cumnățica urmată îndeaproape de soțul acesteia pe ușa bucătăriei/cotinețe de care vă spuneam. Tânăra femeie, sprintenă dealtfel se apleacă către proprii genunchi și și-i scutură de praf, aranjându-și apoi cu un zâmbet pe față o șuviță de păr rebelă și spunând următoarele, mai curând adresându-se nimănui în mod special:

• – Pfff – ce m-au obosit puii ăștia de curcă…

Soțul cumnățicii vine și el în urma ei, clătinându-se un pic, cu o paloare evidentă pe chip si încercând ușor comic să-și aranjeze tricoul peste burtă.

Și atât! Acum nu vreau să vă faceți cine știe ce idei cu privire la vreun anume proces tehnologic inovator de hrănire al puilor de curcă pe care l-au inventat tinerii ăștia întreprinzători, proces care implică genunchi murdari ori tricouri ridicate. NU! Asta reprezintă doar dovada irefutabilă (iertați-mi exprimarea voit academică) că nu pot fi niciodată călugăr și mai ales că – în ciuda tuturor regretelor mele cu privire la vreun păcat făcut sau la altul – nu pot decât să-mi accept plin de rușine gândurile-mi nu tocmai curate care-mi umblă prin minte și care mă fac să-mi închipui fel de fel de scenarii și să vă fac mai ales (și) pe voi să fiți martori la marele desfrâu al imaginației mele. Să-mi fie rușine!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru