Plita pe gaz

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Stau și mă minunez acum – în plină iarnă – când aflu de incredibila situație a celor câtorva mii de apartamente din marea noastră capitala europeană, București. Jalnica situație a lipsei apei calde la robinet sau a căldurii din calorifere, iar lucrul ăsta întâmplându-se fix în mărețul secol XXI, mi se pare că reprezintă o ironie cosmică a sorții, ca și cum viața ne oferă o oglindă către copilăria mea sau a generației mele.

Câți dintre voi oare vă mai amintiți de iernile în care ne culcam îmbrăcați cu câte 2 perechi de pijamale groase, încălțați cu șosete îmblănite făcute de mamaia, iar apoi acoperiți aproape complet de plăpumile grele peste care erau aruncate încă vreo 2-3 cuverturi confecționate de aceeași fabrică de lână – mămăița – și tot efortul ăsta numai pentru o izolare termică suficientă astfel încât să putem apuca zorii dimineții!?

Câți dintre voi aveți oare întipărită în memorie imaginea geamurilor înghețate bocnă peste noapte, a aragazurilor care funcționau cu toate ochiurile aprinse pentru a încerca aproape inutil să schimbăm într-un fel aerul rece din casele noastre?

Oare câți vă mai amintiți de aparatele improvizate făcute – Dumnezeu știe cum, pe la locurile de muncă ale părinților noștri? Dar de reșourile electrice vă mai amintiți? Sau de plitele pe gaz improvizate, cu mult mai periculoase, însă cu atât mai numeroase datorită faptului că energia electrică era și mai scumpă dar și mai…rară?

Și câți dintre voi oare vă mai amintiți de lămpile pe gaz nelipsite de prin casele de la țară ale bunicilor noștri, dar și de paharele cu lumânări pregătite pentru momentul când se lua lumina și aflate la îndemână cam în fiecare apartament de la oraș al părinților noștri? Am învățat poeziile Ce te legeni… și Scrisoarea III în câteva după-amieze de felul acesta – mohorâte, reci și luminate doar de flacăra lumânării. Și parcă era așa de bine și mă amuzam teribil atunci când o vedeam pe mama cum ținea în mână cartea de Limba și Literatura Română și încerca să distingă literele în semiîntunericul din bucătărie, insistând totuși să mă verifice – astfel încât să nu cumva, Doamne ferește! – să sar vreun vers din ceea ce ne-a scris Eminescu. Dar și mai mult îmi plăcea să îl urmăresc pe tata cum trăgea lacom dintr-o țigară, ferindu-și privirea de cea a mamei atunci când îmi făcea încurajator cu ochiul. Și vă jur vouă, tuturor – că niciodată nu m-am simțit atât de protejat, de bine ca pe vremea aceea. Niciun copil de astăzi care așteaptă venirea moș Crăciunului cu fel de fel de sofisticate jocuri și jucării sau aducându-le minuni de dulciuri de tot felul – nu va cunoaște sau egala emoțiile cu care generația noastră, a decrețeilor – aștepta plină de speranță sosirea lui moș Gerilă.

Câți dintre voi nu au asociat cumva poate pentru mult timp faimoasele fructe tropicale, portocala și banana – cu venirea iernii? Și lucrul acesta doar pentru că numai în perioada Crăciunului aveam prilejul să le primim. Și câți dintre voi oare vă mai amintiți de bananele verzi obținute cu greu de părinții voștri, învelite apoi în ziare și așezate strategic la copt pe șifonierele din dormitoare?

Sau câți dintre voi vă mai amintiți de magica cheie prinsă cu ajutorul unui elastic și care v-a atârnat la gât precum cea mai de preț medalie – întreaga voastră copilărie?

Și mai spuneți-mi câți dintre voi vă mai amintiți de cele doar 2-3 ore de emisiune de televiziune pe zi și lucrul acesta pe singurul canal tv românesc existent pe vremea aceea? Pentru că, dragii mei – ne amăgeam în special sâmbetele noaptea cu celebrul studio X al vecinilor noștri bulgari, închipuindu-ne cu toții cât de norocoși și de avansați ca și civilizație sunt bieții noștri vecini din sudul Dunării, de sunt norocoși cu astfel de emisiuni tv. Ajutat de antenele meșterite de vreunul dintre vecinii noștri, atunci am făcut cunoștință pentru prima oară cu celebrii ștrumfi, dar mai ales atunci l-am văzut pe Maradona – primul zeu al fotbalului – cum cucerea planeta la mondialul din Mexic ’86.

Offff – și mai este un moment pe care voi nu aveți cum să vi-l amintiți, iar lucrul acesta doar pentru că e o amintire care-mi aparține numai mie, la care țin în mod deosebit și pe care mi-ar plăcea să v-o împărtășesc astăzi și vouă.

Așadar atunci – demult, pe vremea când ochii noștri erau de o frumusețe curată, naivă – așteptam într-o seară de iarnă să înceapă la televizor cele 10 minute de desene animate cu Mihaela. Pe vremea aceea, televizorul familiei era mutat strategic iarna în dormitorul meu, tocmai pentru a evita frigul pătrunzător din sufragerie. Inutilitatea puținelor emisiuni tv îi făcea pe ai mei să renunțe fără regrete la imensul televizor Diamant, ultimul răcnet de televizor pe integrate, și nu pe lămpi ca cel vechi cum aveau bunicii mei de la țară. Îmi amintesc dealtfel vreo câteva revelioane pe care le-am petrecut la țară, la bunici – împreună cu ai mei. Și în mod cu totul special nu pot uita cum plimbam de fiecare dată televizorul în mașină, bine ancorat într-o pătură. La întoarcere, pasagerul împăturit era chiar vecin pe bancheta din spate – în afară cu subsemnatul – și cu șunculița de purcel sau cu obligatoriul bidon cu vin care nu mai încăpea în portbagajul celebrei dacii verzi a lui tata. Îmi amintesc și numărul Daciei 1310: 1-BZ-1982. Doamne – cât de mult am ținut cu toții la mașina aceea. S-a prăpădit nu cu mult timp după ce l-am pierdut și pe tata…

Dar să revin…Nu cred să fi avut mai mult de vreo 9-10 ani, pățania mea se întâmpla într-o seară geroasă de ianuarie, iar eu așteptam bine înfofolit în plapuma călduroasă începerea celor câteva minuțele de fericire pe zi – apariția Mihaelei, celebrul desen animat al copilăriei noastre. Așteptam cu înfrigurare ca limbile ceasului cu picioare aflat pe masa-birou pe care se afla dealtfel așezat la loc de frunte și televizorul – să ajungă în dreptul orei 19.50. Maică’mea era probabil schimbul 2 pe vremea aceea, pentru că îmi amintesc că eram doar cu tata acasă. Îmi întinsese până în dormitorul meu celebra plită pe gaze, cea de care vă aminteam mai sus – cu niște furtune groase prin care circula periculosul gaz. Îmi amintesc cum tata mă întreba îngrijorat din 5 în 5 minute dacă mi-e frig și – văzându-mă picotind de plăcerea căldurii – se liniștea apoi spunându-mi că vor începe curând desenele animate și că ar fi bine să nu adorm pentru că voi regreta să le pierd cumva:

• – Tati coboară până jos, la tutungeria de lângă sifonăria lui nea Lică să-și ia țigări. Hai să încui tu ușa și să tragi cheia apoi pe jumătate, exact cum te-am învățat. Nu voi lipsi mai mult de 5 minute…

Încui, trag cheia pe jumătate sau așa credeam, apoi alerg înfrigurat în pat așteptând să înceapă desenele animate. Mă gândesc că mâine va trebui să mă trezesc iarăși dimineață și să plec la școală, abia așteptând să le arăt colegilor noul meu stilou chinezesc cu peniță subțire obținut de ai mei nici eu nu știu exact de pe unde. Apoi imaginea mi se încețoșează și aud deodată cum sunt aplaudat de către toți colegii de clasă, fiind lăudat pentru scrisul meu frumos, totul bineînțeles datorat noului meu stilou. Și parcă deodată aplauzele sunt din ce în ce mai puternice, iar mâinile celor care mă aplaudă încearcă acum să mă prindă. Și sunt deodată prins în brațe și smuls din pat și din visul meu adânc de către tata, care era înconjurat de alte câteva perechi de ochi pe care nu reușeam să le recunosc datorită emoției, dar care aveam curând să aflu că sunt ale câtorva vecini.

Mă uit speriat în jur și zâmbesc chinuit zâmbetelor de ușurare cu care toți oamenii ăștia mari mă privesc și încep să plâng cu suspine abia când văd lacrimile lui tacă’miu, dar mai ales paloarea obrajilor săi. Mă întorc către singura voce feminină din preajmă, cea a doamnei Cristescu, vecina de la etajul 3, asistentă medicală cu experiență – care încerca să mă liniștească vorbindu-i pe un ton liniștit lui tata:

• – Stai liniștit, Gigele! Ți-am spus că a adormit copilul și că nu s-a întâmplat nimic cu instalația de gaz. A ațipit la căldură, ușa asta nenorocită s-a blocat și nu a auzit soneria sau bătăile cu pumnii în ușă. Păcat totuși că a trebui să o spargem, dar nu-i nimic – bine că e copilul sănătos…

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru