Il maraviglioso

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Și iată cum m-am hotărât iarăși să continui să vă povestesc câteva dintre aventurile pline de savoare ale unuia dintre cei mai frumoși și iubiți dintre pământeni, lăsându-vă tot vouă plăcerea de a descoperi personajul care urmează a fi zugrăvit mai jos. Păstrez cumva pelerina asta a semianonimatului pentru crearea unui sentiment de siguranță, de încercare de ascundere (probabil în zadar) a măreței aure cu care eroul meu, al nostru este învăluit.

Se spune că atunci când mămicuța valorosului nostru amic l-a născut, a avut o criză de râs de a speriat întregul comandament de doctori, infirmiere sau de sore medicale. În lipsa durerilor facerii – așa cum e de la începutul pământului și până acum – ei bine, dragii mei – mămicuța inginerului de mixat zâmbete a izbucnit într-un râs molipsitor care a cuprins ca un flagel întreaga maternitate.

Și râsul l-a însoțit toată viața pe eroul nostru fără epoleți, situațiile amuzante urmărindu-l permanent, și tot râsul e cel care l-a salvat din fiecare situație mai puțin plăcută cu care destinul a încercat în zadar să îl doboare.

Magnificul nostru prieten e cel care întrebat de subsemnatul ce mai face strălucitoarea lui soție care se afla pe atunci într-o excursie la Paris, îmi răspunde absolut fabulos făcându-mă să uit de orice urmă de supărare pe care aș fi avut-o (și numai dacă aș fi avut-o, evident😁…):

– Ce să facă, Sorinele? Păi am sunat-o aseară și mi-a spus că a vizitat Luvrul după ce a fost la turnul Eiffel și pe Champs-Elysees. M-a întrebat mititica pe unde am fost de i-am răspuns atât de greu și i-am replicat că am fost într-o excursie în beci să suflu în varza pusă la murat.

Tot răvășitorul meu amic mi se plângea într-o dimineață că a fost reținut cu o zi în urmă la o ședință prelungită ce a avut loc la cârciumioara unde cântă atât de duios Fanache – bătrânul lăutar al orășelului nostru.

– Și de ce te plângi, maestre? Nu ai avut bani suficienți să-i ungi arcușul? – îl întreb răutăcios făcând un apropo străveziu cu privire la proverbiala lui zgârcenie.
– Ei pe dracu, Sorinele! – îmi răspunde iute prefăcându-se că nici nu îmi simte ironia. – Tu știi bine că mă descurc…I-am angajat nevasta, sora și cumnata unui văr de-al nevestimii. Mă cunoști cât de filotim sunt. Nu am vrut nimic! La mine se știe – șampania se bea la final! Totuși a insistat omul să mâncăm o ceafă de porc și să bem o bere la cantină și mi-a fost jenă să îl tot refuz. Astfel, știind că s-a ars instalația de aer condiționat de la cantina-restaurant a măreței noastre uzine, i-am propus mai bine să ne mutăm ceva mai spre centrul orașului, tocmai la terasa unde cântă cumătrul Fanache. Băi, Sorinele – îmi pare rău că nu ai venit și tu. Te-am sunat – dar probabil a răspuns cuplajul! – încheie explicațiile drăgălașul cu o glumă de prin anii ’80 care mi-a închis gura definitiv.

Își drege glasul, mă privește conspirativ, apoi continuă cu o voce joasă privind dincolo de mine către ușa biroului, asigurându-se parcă că suntem singuri și nu ne aude nimeni:

– Alta e problema, Sorinele! Știi bine că atunci când mă simt și eu mai bine sunt două persoane pe lumea asta care mă sună și reușesc să mă deranjeze exact când îmi alunecă micul sau berea mai lin pe gât. Una e nevastămea normal, iar cealaltă este evident fix dom’ director Mitică – Mihai Dumitru. Exact când maestrul Fanache îmi susura la ureche Fetele lu’ tata și mă pregăteam să te sun pentru a 5 oară aseară și să te bucuri și tu amărâtule de un pic de cultură, ei bine – fix atunci mă sună nenea Mitică și mă ține vreo jumătate de oră la telefon. Ei bine, tocmai asta este problema: chestia este că nu îmi aduc aminte nimic din ce mi-a spus…

Nici n-apucă Messi al bunei dispoziții să închidă gura că se deschide ușa rapid, făcându-și apariția vulcanic, așa cum îi e obiceiul de fel – cine credeți? – domnul director Dumitru. Omul se uită fix în ochii magistralului meu amic și îl întreabă iute:

– Ai rezolvat ce ți-am spus aseară să faci?

Mareșalul halbelor de bere aflat în fața mea se ridică de pe scaun rapid, luând imediat poziția de drepți și răspunde cum nu credeam că e posibil cineva aflat în situația lui să o facă:

– Sigur, dom’ director! Se poate!? – totul e rezolvat! Mă cunoașteți doar…Totuși am o mică rugăminte – vreți să îmi spuneți mai precis la ce anume vă referiți mai exact? Mi-ați transmis mai multe sarcini aseară și vreau să fiu sigur despre care dintre ele este vorba…

La înmormântarea unuia dintre părinții aceluiași dom’ director Dumitru, molipsit de durerea rudelor, amicul meu s-a pornit pe un plânset cu lacrimi mari, urlându-și disperarea și reușind să-i impresioneze pe cei de față, numai bătăile pe umăr de încurajare ale aceluiași dom’ Mitică reușind să-l liniștească puțin și făcându-l să îngaime printre suspine:

– Vă dați seama dom’ director cât trebuie eu să plâng când o muri tăticu’ sau mămica? Știți cât de departe e cimitirul de casa bătrânilor? Traversează tot orașul carul mortuar – să vezi atunci jale…

Credeți sau nu, dar au fost zile (e adevărat că foarte rare😃) în care stăpânul vorbelor meșteșugite a fost nevoit să rămână voluntar😄 peste orele de program pentru a pune umărul la îndeplinirea target-ului lunar, sau așa cum se spunea cu ceva timp în urmă – a încercării de depășire a planului. Astfel, într-una dintre aceste rare ocazii, ilustrul meu supererou cu zâmbete m-a chemat de urgență până la el în birou pentru treburi care nu necesită amânare. Ajung cât pot de repede la biroul fenomenului și – oarecum îngrijorat de tonul lui precipitat – intru pe jumătate speriat pe ușă, imediat rămânând exact ca la dentist, adică cu gura larg căscată. Pele al pastramei și al vinului de Pietroasele se afla pe un fotoliu-scaun de care era foarte mândru, aflându-se cu capul sprijinit de mâinile-i aflate încrucișate la ceafă și cu picioarele încălțate cu bocancii lui plini de noroi pe biroul sufocat de sutele de hârtii aflate într-o neorânduială din care doar el reușea să-i dea de cap, în timp ce în gură îi trona semeț un trabuc imens înfipt drept între buzele lui groase. În mână ținea cu un aer plictisit un pahar în care se afla aveam să aflu imediat – unul dintre cele mai de soi whiskey-uri care mi-a fost dat să cunosc.

– Ia loc, Sorinele! Ia mai dăi dracului cu target-ul lor cu tot…Și dealtfel să știi că eu nu fac nimic ilicit acum. Ne-a întrebat dom’ director Mitică pe toți în parte dacă vrem să stăm peste program? Ne-a întrebat! – își răspunde rapid stimabilul. – Și uite cum toți dobitocii ăștia nu își îndeplinesc atribuțiile de serviciu și fac total invers de cum le spune șeful lor. Toți LUCREAZĂ peste program și numai eu STAU peste program așa cum i-am promis dealtfel solemn și domnului director!