Castana arsă

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Să ne-nțelegem bine, dragii mei! Voi scrie aici, probabil oriunde – întotdeauna numai la persoana I din mai multe motive, unul dintre ele fiind ușurința cu care îmi canalizez în felul acesta ideile. Sau altfel spus – dacă doriți – felul ăsta de revărsare a gândurilor mele către conștiința voastră, îmi provoacă cumva senzația că noi ne unim în felul ăsta definitiv. Cum așa? Cu ajutorul sfântului trio ochi-minte-suflet…Așadar, ceea ce ochișorii voștri citesc pe aici se va scurge apoi către mințișoara voastră și într-un final, cu voia lui Dumnezeu – vor rămâne câteva picături din toată ploaia mea de cuvinte și în suflețelele voastre. Și dacă ar fi cazul să scriu numai pentru picăturile acestea de mai sus amintite, oare nu ar fi de ajuns? Eu zic un mare și apăsat DA! Însă trebuie din când în când să vă reamintesc de faptul că nu toate întâmplările astea pe care vi le povestesc eu pe aici mi s-au întâmplat mie sau oricui, existând o probabilitate (mică – e adevărat😃, însă reală) ca totul să fie numai produsul imaginației mele.

Niciodată nu voi înceta să mă minunez de oceanul de întâmplări create de către noi, oamenii – ca și cum existența noastră nu reprezintă altceva decât o fugă permanentă a noastră pentru depășirea continuă a propriilor noastre recorduri de situații năstrușnice.

Nu sunt din păcate o fire care să caute întotdeauna să afle fiecare substrat al unor acțiuni sau întâmplări care mă înconjoară. Și nici nu mă chinuie noaptea întrebări existențiale cu privire la fiecare taină a lumii ăsteia, cu atât mai puțin nu încerc să pătrund secretul tuturor lucrurilor care mă înconjoară. Și faptul ăsta izvorăște nu din vreo lene cronică, ci mai degrabă din convingerea plină de frustrări a vreunui foarte probabil eșec. Nu pot deține adevărul absolut – nimeni nu poate dealtfel. Așadar reprezint fix pe dos modelul de urmat al idealului umanității😁. Nu vreau să mă înțelegeți cumva greșit, însă uneori – unele întrebări ale căror răspunsuri simți că nu ți le poți răspunde în totalitate – mai bine le păstrezi undeva deoparte și îți continui viața, acceptând faptul că este posibil să nu primești prea curând vreun răspuns la ele (sau cel puțin – nu unul satisfăcător). Însă am observat un lucru care-mi este deja caracteristic, zic eu – am nas pentru lucrurile ieșite din comun, simt chiar uneori înainte să se întâmple că voi fi martorul unor evenimente deosebite. Și lucrul ăsta nu e puțin, spun eu…

Mă aflam într-una dintre zilele astea caniculare prin parcul din apropiere împreună cu fii’miu, încercând amândoi să ne prefacem că uităm de existența oricărei forme de tehnologie care implică vreun ecran, fie el tactil sau nu😂. Pe scurt – jucam o miuță strașnică împreună cu încă vreo câțiva puști de vârsta lui Rareș. Spun pas rapid, nereușind să țin ritmul cu generația Z, W sau cum naiba va mai fi denumită generația asta a distanțaților social și iau loc pe o băncuță alături de alți câțiva tătici, trăgându-mi sufletul. Și cum stăteam eu așa strâmb, dar hidratându-mă drept🤣 – observ un nene aflat la vreo 50 și ceva de veri toride (sau verișoare înflăcărate😎), care mergea alături de o bicicletă, urmat îndeaproape de un flăcăiaș la vreo 22-23 de anișori – bine (de tot) crescut, înalt numai de vreo 2000 de mm și cu o claie de păr strâns legată într-o coadă de cal la spate, care părea să-i fie fiu (flăcăiașul, nu coada😁) biciclistului-pieton. Atât tatăl, cât și fiul mi se păreau vag cunoscuți. Cumva trioul ăsta tată-bicicletă-fiu mi-a trezit instinctul acela de care vă aminteam mai sus și m-a făcut să mă ridic de pe bancă și să încep să-i urmăresc discret, însă cu atenția unui detectiv încornorat😈.

Bărbatul se uită un pic împrejur, ca și cum ar fi vrut să se convingă că nu-i urmărește nimeni, apoi îi face un semn scurt din cap vlăjganului care, hotărât – apucă coarnele biciclonțului și încalecă rapid șaua minunii pe 2 roți. Urmează apoi unul dintre lucrurile acelea greu de crezut de care vă vorbeam pe la început. Micuțul temerar cu plete se uită speriat peste umăr la tatăl său, apoi împinge cu picioarele primul mijloc modern de locomoție inventat de către om și prima încercare dealtfel cu adevărat importantă a copilăriei fiecăruia dintre noi. Tatăl său îi susținea șaua din spate ajutându-l să țină drept drumul și încurajându-l frenetic cu cuvinte de maxim efect: – Așa, Ionele – foarte bine! Ai grijă la pedale, dobitocule! Vezi că-mi faci praf bicicleta, tăticule! ‘ți-ar dracu’ facultatea aia de căcat care te obligă să mergi cu bicicleta ca să nu poluezi…Nu le-ai spus ălora că tu ar trebui să înveți mai întâi să conduci mașina și apoi să mergi cu bicicleta? Pun pariu că toți profesorii ăia universitari au mașini de teren. Hai că n-ai căzut rău. Încă vreo 20 de ture de felul ăsta și înveți și tu să nu mai cazi, sau cel puțin să cazi pe lângă bicicletă și nu tocmai fix pe ea…

Mă întorc pe bancă năucit de evenimentele cărora tocmai le-am fost martor și sunt primit de ceilalți cu zâmbete pline de subînțeles:

– Cum, tu nu-l știi pe Castană din blocul 21? A fost plecat mai tot timpul pe la muncă prin Italia parcă, iar nevastă-sa Marcela ce să facă și ea săraca cu 5 copii? S-a descurcat și ea cum a putut… – m-a lămurit rapid un vecin făcându-mi șmecherește cu ochiul. – Cert e un lucru – de câte ori venea Castană din străinătate, de atâtea ori își găsea nevasta gravidă. Și – familist și om la locul lui cum îl cunoaștem, încearcă cum poate acum să recâștige timpul pierdut alături de familie. Uite, spre exemplu – nu mai departe de săptămâna trecută – și-a luat toți copilașii, fiecare dintre ei micuții neavând dealtfel sub 17-18 anișori – și i-a dus mai mult cu forța la grădina zoologică.

Cunoaștem cu toții cred zicala aceea cum că niciodată nu e prea târziu să încerci sau să faci anumite lucruri…Ciudat – însă toată întâmplarea de mai sus îmi aduce mai degrabă în minte vorbele cuiva care spunea ”Nici o indecență făcută de tinerii îndrăgostiți nu depășește indecența dragostei la vârste înaintate”. Așa să fie oare?