Veverița și fișa medicală

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Voi, mă știți! Fire energică (😁 – ba mai degramă boemă), înclinat întotdeauna către lucrurile limpezi, albe sau negre (😀 – ba mai curând deosebesc vreo 100 de nuanțe gri – de la cenușiul șobolanului de laborator, până la culoarea norilor înainte de o ploaie năprasnică de vară) – m-am repezit imediat cum starea de urgență a luat sfârșit să-mi fac cumva un plan pentru preschimbarea permisului auto.

Ei bine, am încercat inițial să-mi fac o programare la unul dintre policlinicile particulare tocmai pentru a evita hățișul birocratic dintr-o policlinică de stat. Știm cu toții cum e la stat – cozi imense la cabinete nesfârșite, formulare de tot felul și timp care parcă se dilată odată ce ai intrat în morișca medicală a aparatului statal. Dar despre extraordinara etapă a așteptării într-o unitate medicală – de data asta la UPU, parcă am mai vorbit pe aici, pe undeva.

Trec cu mașina aproape zilnic pe lângă una dintre cele câteva policlinici de stat ale orășelului nostru (și singura dealtfel deschisă momentan😀) și zâmbesc amar cutremurându-mă când văd șirul lung de oameni aflați afară, coada prelungindu-se urmare a distanțării sociale pe zeci de metri de-a lungul bulevardului. Mă cutremur înfiorat și îmi promit solemn să nu mai trec vreodată prin calvarul ăsta și încerc optimist să-mi fac programare pentru completarea fișei medicale la vreuna dintre policlinicile particulare de care vă spuneam. Ghinion! Toate – fără excepție – mi-au spus să le las numele și numărul de telefon, deocamdată nefăcându-se programări pentru preschimbări permise auto.

Și ce credeti voi că face atunci nefericitul vostru amic? Impulsiv cum mă cunoașteți (😃 – mai bine spus inconștient) sun la singura policlinica de stat deschisă cu gândul numai să întreb dacă se fac programări pentru fișa medicală, însă cu scopul ascuns de a afla durata exactă a chinuitorului proces. Îmi răspunde o voce de gospodină îndatoritoare și mă întreabă conspirativ dacă am luat cumva antecedentele de la medicul de familie. Răspund automat că da și apoi mă întreabă dacă pot veni acum, să ignor coada de afară, să intru și să întreb de dumneaiei – dna Viorica.

Îmi pregătesc precum românașul sadea sacoșica cu micile atenții tradițional și autentic românești, știți voi de care amintesc aici – genul cafeluța Jacobs și ciocolata Milka, îmi fac un semn al crucii mare cât mine și intru cu capul sus printre oamenii aflați la rând, simțind cum urechile mi se transformă în două pâlnii roșii precum focul. Mă îndrept către prima mască cu halat care îmi iese în față și întreb curajos:

– Știți cumva unde o pot găsi pe doamna Viorica? Mă așteaptă…
– Tanti Vio? Io-te colo, pe culoarul acela faceți prima la dreapta și prima ușă la stânga. Dar tot la mine ajungeți! Hai duceți-vă și reveniți rapid!

Mă uit stupefiat la halatul cu mască din fața mea și – privind mai atent – deslușesc totuși cu greu o doamnă asistentă (probabil😊) despre care aveam să aflu mai târziu că se ocupa cu decongestionarea circulației la intrarea în policlinică, fiind pilonul principal de ajutor al tuturor nefericiților care își găseau treabă pe aici. Nu am găsit pe altcineva sau altceva cu care să o compar, decât cu o veveriță – agilitatea și energia cu care vorbea, gesticula, mergea – putând face pe oricine invidios. Ce mai încolo și-ncoace – doamna veveriță – așa cum o voi numi în continuare – parcă băuse vreo 4-5 doze din vreo băutură energizantă de top. Ajung la doamna Viorica într-un final și aici mă întâmpină chipul blând al unei bunicuțe care mă liniștește și mă încurajează matern, spunându-mi că voi termina rapid toată treaba. Îmi mulțumește pentru mica atenție vai, mulțumesc, dar nu trebuia… și apoi îmi spune suav:

– Vă costă 40 de lei fișa și câte minim 10 lei în fiecare birou medical. La intrare veți găsi o doamna asistentă mărunțică care vă va spune exact unde să vă duceți prima oară. Spuneți-i că veniți din partea mea…

Mă prefac că nu observ încurcătura cu care căuta să-mi dea restul la bancnota de 50 de lei, îi mulțumesc frumos neașreptând restul și mă îndrept glonț către…veveriță. Mica rozătoare urbană mă aștepta de parcă urma să mă ia în brațe și vă jur că aproape îi puteam simți rânjetul aflat dincolo de masca facială. Nu mă lasă să deschid gura, îmi face semn să o urmez și o ia repede la picior către primul cabinet medical.

– Dă-mi 10 lei – îmi spune tutuindu-mă amical dintr-odată – și vino după mine. De fapt mai dă-mi 20 și pentru… – dar lasă în suspensie propoziția lăsându-mă să completez cum oi vrea eu continuarea.

Totul durează fantastic de rapid și – precum un magician – veverița m-a purtat cu succes prin primele 3 cabinete medicale, deja rezervorul cu optimism fiindu-mi aproape plin. Urmează însă apoi cel de-al 4-lea cabinet – ortopedie, unde lucrurile încep să se complice. Și iată-mă așteptând în fața unei uși încuiate și urmărind cum se strânge lumea după mine în fața ușii, deja rezervorul cu răbdare începând să scadă amenințător. Și chiar atunci când îmi aminteam despre toate experiențele trecutului și mă înjuram de mama focului în gând pentru proasta mea inspirație, își face apariția și domnișoara asistentă a cabinetului mai sus amintit, urmată numai la vreo jumătate de oră și de domnul doctor specialist. Cu totul a durat doar vreo 2 ore! Mă uit pe fișă și nu îmi vine să cred că a mai rămas doar un singur loc de bifat – și anume psihiatrie. Exact când mă pregăteam să întreb pe cineva unde o fi cabinetul, apare parcă de nicăieri atotputernica veveriță lângă mine și îmi spune unde trebuie să ajung. Și tocmai când îmi luam avânt – mă oprește rapid spunându-mi că trebuie să aștept vreo oră, pentru că doamna doctor psihiatru are program de la ora 11.

Și dă-i și-așteaptă…Precis în momentul în care ajunsesem cu număratul la fix al 4235-lea punct negru aflat pe peretele de vis-a-vis – un nene, la fel de nefericit ca și mine – aflat nu tocmai la distanța legală de 1,5 m față de mine – îmi aruncă neîntrebat de nimeni următoarele:

– Cred că azi voi reuși să termin fișa…E doar a 3 (trei)-a zi când vin! La ortopedie am fost de 3 ori – doctorul nu a venit deloc în primele două zile, iar la psihiatrie vin pentru a doua oară – ieri închizându-mi ușa în nas la finalul programului de lucru. Cunosc fiecare canapea aflată pe fiecare etaj al policlinicii. Am început să dau și sfaturi cu privire la programul medicilor, orele de consult sau cele de eliberare a documentelor. Deja doamna asistentă de jos (veverița evident😄) mă salută precum un coleg simpatic. Nevastă’mea a intrat la idei și sigur crede – ori că m-au găsit ăștia cu vreo boală, ori că mi-a căzut cu tronc vreo asistentă. De fiecare dată când îi spun că mă duc iarăși la policlinică se uită ciudat la mine.

Ajungem în sfârșit după câteva ore bune și la ultima ușă la care trebuie să așteptăm – și anume – ușa secretariatului – adevărată poartă a purgatoriului – unde ni se va urmări pentru ultima dată cu un ochi vigilent întocmirea corespunzătoare sau nu a fișei, veridicitatea ștampilelor, semnăturilor, precum și a constatărilor situației medicale, apoi – fiecare după cum are norocul – fie ne sunt înapoiate pentru a a mai completa vreo rubrică, fie suntem programați într-o altă zi pentru eliberarea definitivă a mult doritei fișe medicale.

Se pare că sunt născut sub o stea norocoasă sau poate zâmbetul meu patetic de rugător a reușit cumva să se facă vizibil de sub masca anticovidului și să înmoaie inimioara cadrului medical aflat în fața mea…Cert este un lucru – ies victorios din bătălia hârtiilor, din războiul nervilor și sunt mândru nevoie mare că am reușit ceea ce nu mai credeam cu ceva timp în urmă că mai este posibil – și anume obținerea fișei medicale pentru preschimbarea permisului auto.

Învățat de mămica mea să mulțumesc frumos atunci când mă ridic de la masă sau atunci când cineva îmi oferă ajutorul, mă îndrept cu inima ușoară către mămăița Viorica și-i mulțumesc pentru înlesnirea lucrurilor, chiar și pentru faptul că mi-a făcut într-un fel cunoștință cu veverița turbo, iar aceasta îmi răspunde laconic:

– Mă bucur, drăguță! Dealtfel ai avut noroc – nu mă așteptam să termini înainte de poimâine la ce fel de cozi sunt zilele astea. Sunt persoane care vin 3-4 zile la rând…

Și până să mulțumesc corespunzător și veveriței în halat și mască, aceasta îmi împinge conspirativ în mână o hârtie care ținea loc probabil de carte de vizită și îmi șoptește făcându-mi cu ochiul să o sun oricând voi avea nevoie de serviciile ei sau oricând cineva cunoscut mie e aflat într-o situație asemănătoare. Abia afară am curajul să mă uit la numărul de telefon și tocmai atunci aflu chinuit numele cântat al veveriței cu baterii: Lamire, ba nu! – Remila…stați! – MI RE LA!