Vânătorul, voluntarul și vulpițele

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Pandemia asta a creat și creează în continuare situații cu care nici cu gândul nu gândeam înainte de sfârșitul copilăriei omenirii sau a epocii de diamant cum îmi place mie să numesc perioada precovid, fiecare dintre noi reacționând de multe ori ciudat, impulsiv chiar, sub imperiul emoției pure, acționând de multe ori la cald – cum se mai spune – atunci când suntem copleșiți de vreo veste mai puțin plăcută sau suntem influențați masiv de vreo știre alarmantă.

Mă aflam într-una dintre zilele astea ștampilate de către conducerea țărișoarei noastre drept situații de urgență cu sufletul încărcat de un lucru sau de un altul, sufocat de grijile în plus aduse de cârcălacul ăsta venit din orientul îndepărtat și care – exact precum soarele – a răsărit în est, a pârjolit cel mai mult deasupra Europei, iar acum face prăpăd în vestul aflat dincolo de Atlantic. Și cum stăteam cu gândurile cruciș, aud deodată țârâitul telefonului și sunt trezit astfel brusc din reverie (sau din visare dacă doriți, însă dacă folosesc cuvinte de felul celui menționat mai sus dau impresia că am cu vreo 2 valori peste IQ-ul melcului de apă dulce🤗). La telefon se află una dintre cunoștințele mele de dată ceva mai recentă, colaboratoare și pe linie de work cu subsemnatul și pe care aș îndrăzni să o numesc chiar prietenă – cu rezervele pe care cuvântul prieten le aduce fiecăruia dintre noi.

Voi, mă știți! Empatic nevoie mare😁, sesizez rapid o anumită încordare în spatele cuvintelor amicei cu care vorbeam și o întrerup brusc, chiar bădărănesc:

– Ai pățit ceva?

Pauză prelungă de partea cealaltă a telefonului, apoi – întăi șovăitor, pe urmă din ce în ce mai aprins – aud vocea duduiței aflată dincolo de firul invizibil al telefonului:

– Am o bunică nonagenară, care locuiește singură într-un apartament în București, iar de vreo săptămână și-a epuizat stocul de medicamente pe care ar fi trebuit dealtfel să le ia neîntrerupt. Problema este că – odată cu pandemia asta – medicamentul a dispărut de prin farmacii și după îndelungi căutări am reușit să-i fac rost recent de ele. Însă nu am cum să i le trimit. M-am gândit la o firmă de curierat dar e aproape surdă mamaia și e posibil să nu audă soneria. Trebuie să i le duc eu și mă frământ să aflu cum să ajung mai rapid, care e calea cea mai sigură, astfel să nu încalc cumva nici vreo ordonanță militară…

Știți ce urmează apoi, nu? Luat de val, cu inima pulsându-mi la gândul mămăiței bătrâne și bolnave care-și așteaptă scufița cu coșulețul plin cu medicamente să vină prin pădurea plină de lupi mici, invizibili dar letali – îmi iau mantia de supererou și mă pregătesc să devin vânătorul din poveste. Nu vă voi plictisi prea mult, spunându-vă numai că povestea are un final fericit – bunicuța fiind bucuroasă de bucatele și de medicamentele primite, scufița satisfăcută deasemenea și ea, mititica – cât despre vânător, acesta pășea parcă cu suflețelul ceva mai ușurat după toată greutatea păcatelor din trecut – încercând să-și mai aline cumva conștiința cu fapta asta bună săvârșită. Și a mai rămas ceva în urmă – imaginea Bucureștiului: un oraș superb! Avem o capitală frumoasă! Bulevarde largi, castani înfloriți, clădiri vechi parcă strălucind și mai mult în lumina reflectată de geamurile clădirilor noi, oameni puțini pe trotuare, circulație fluentă. Singurul lucru agresiv retinei e mulțimea filtrelor de poliție și ale militarilor înarmați.

Faptele bune nu se spun, se fac! Nu pot să spun că așa am fost învățat, însă așa simt că este corect. Însă, după cum bine știm cu toții, eu unul sunt departe de ceea ce se numește sfânt, nici măcar nu mă apropii de titulatura aceea a unui om cu un bun simț nealterat. Simt păcatul mândriei sufocându-mă și astfel cedez impulsului de a povesti despre marea faptă de vitejie a subsemnatului unui bun amic. Urât și neplăcut din partea mea, iar mărturisirea mea cu privire la ajutorul dat bunicuței capitaliste șterge cu buretele orice fel de puncte aș fi adunat eu cu fapta mea cea bună – puncte pe care urma să le adaug în balanța care ne cântăresc tuturor lucrurile bune și pe cele rele cu care ne așteaptă sfântul Petru – fix dincolo, în antecamera raiului . Așadar, amintesc într-o discuție – cumva accidental – unui prieten bun despre faptele de arme ale vânătorului cu pelerină, mască și mănuși😷. Nici măcar nu vreau să am vreo scuză și să vă spun replica asta goală așa suntem noi, oamenii! Nu! Mai bine vă spun așa sunt eu, infatuat până la prostie!

Dar dragii mei, frumoșii mei prietenii de pe aici – un lucru tot a ieșit bun din confesiunea mea făcută amicului de mai sus. După ceva timp sunt invitat la o cafea pe la biroul pretenașului de care vă spuneam, bineînțeles după ce am completat cererea în mod legal, bifându-mi fix ca motiv punctul 8: scopuri umanitare sau de voluntariat😅 – simțind că omul avea să-mi spună ceva ce are pe suflet. Așadar eram (și) un voluntar aflat într-un scop umanitar de liniștire a sufletului. Și ce credeți voi că aflu și sunt cucerit apoi imediat de emoția celor auzite? Prietenul meu, ușor molipsit de vreo urmă de cavalerism pe care le-o fi găsit în operațiunea Scufița de mai sus, ce credeți voi că a făcut? Cuprins de o milă creștinească, s-a urcat în mașină, a cumpărat un coș plin cu alimente și s-a îndreptat țintă către punctul roșu epidimiologic al orășelului nostru, o diviziune mărginașă a urbei, unde s-a descoperit recent un focar de covid-19 – întregul cartier fiind dealtfel imediat închis. Omul a acționat la fel de rapid, la cald adică și – citind apelul pe o rețea de socializare ale unei mame singure pe care izolarea forțată a prins-o cumva nepregătită (fără cash, cu banii numai pe card😀) și fără alimentele de bază – a venit în ajutor așa cum a considerat el mai bine.

Și aici – doamnelor și domnilor cititori – intervine ingredientul ăla nemaipomenit de care vă tot spun și pe care numai viața îl poate inventa. Se legitimează forțelor de ordine prezentându-le pe rând cererea proprie bifată la binecunoscuta poziție 8, apoi le prezintă pe scurt cazul apelului umanitar. Intră în cartier și se duce ca un vajnic voluntar (care se află😋) către casa mămicuței sinistrate. Aici – îl întâmpină recunoscătoare o bătrânică de vreo 40 de anișori, împreună cu o fetiță cu codițe de vreo 20 de primăveri invitându-l politicos la o cafea ca să-și odihnească oscioarele după efortul îndurat pe ogoarele întinse ale supermarketurilor și mai ales după bătălia vorbelor dusă cu balaurii ce le păzesc ținutul. Amicul meu – om cu stea în frunte – cum ar spune cel mai mare oier al țării – refuză politicos invitația vulpițelor izolate – și tocmai atunci când se pregătea să iasă pe ușă, aude glasul mămicuței recunoscătoare încărcat de emoția faptelor bune făcute de eroul nostru:

– Vă mulțumesc din suflet pentru tot! Dați-mi voie să mă revanșez cum pot sau mă pricep eu mai bine. Înainte de lucrul ăsta aș mai avea nevoie însă de o mică favoare – nu vreți dumneavoastră să ne cumpărați și 2 pungi cu alimente pentru cățelușa noastră? Am rămas fără mâncare pentru ea tocmai acum. Și poate și niște pamperși pentru căței, pentru că este bătrână și nu se mai poate ține. Dar atâta tot! Aaaa…și vreo 2 pachete de țigări nu ar strica, pentru că nu știu până când va ține nebunia asta. Nu sunt pentru mine, pentru asta mică – fumează câte-o țigară, dar numai la cafeaua de dimineață. Chiar așa – când vă întoarceți – poate ne acceptați invitația la o mică cafeluță, urmând să găsim împreună o modalitate astfel încât să vă mulțumesc pentru bunătatea dumneavoastră. Punem și o muzică, am și o vișinată de anul trecut de te lingi pe buze…

Dragii mei – un lucru e sigur! Nu știu ce sau cum vor evolua lucrurile de acum înainte. Un lucru e cert – va exista după umila mea părere o schimbare la nivel structural, molecular dacă vreți, ale tuturor relațiilor interumane. Dacă religia iubirii adusă de Mântuitorul nostru a împărțit istoria în cea de dinainte de Hristos – B.C. (before Christ) și după Hristos – A.C. (after Christ), noi vom fi cunoscuți de istoricii din viitor drept generația dintre 2 ere total diferite – before Covid-19 și after Covid-19 sau – pe scurt: B.C.-19 și A.C.-19.