Cutezătorul

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Am revăzut de curând The Terminal cu Tom Hanks, un film cu totul extraordinar. Nu voi face acum o recenzie peliculei, însă visul eroului din filmul de mai sus care se străduie să îndeplinească dorința tatălui său și să obțină autografele unor artiști celebri de jazz, mi-a reamintit de un episod din propria-mi copilărie, din preistoria erei informatice, unde revistele cu Pif et Hercule ori cele cu Rahan reprezentau vârfurile țintelor dorite de copiii de pe atunci; sau unde reviste precum Bravo erau aproape tocite de miile de mâini tinere, adolescentine – care priveau fascinați ținutele starurilor internaționale încercând apoi cum pot ei mai potrivit să-i imite, atât cu privire la îmbrăcăminte dar mai ales ca și stil, fiecare cum se pricepea mai bine. Cât despre adulți, despre părinții noștri – se amăgeau cu toții aproape nevenindu-le să-și creadă ochilor văzând minunățiile occidentului atât de departe situat în imaginația lor și imposibil de atins – minunății frumos, chiar angelic ilustrate în biblia confortului desăvârșit, în vestita revistă Neckermann.

Pe la sfârșitul anilor ’80, nu eram altceva decât un puști timorat, veșnic cu capul în nori și permanent îndrăgostit😀 – cu alte cuvinte, exceptând vârsta – cam același ca și în zilele noastre😎. Urmăream fascinat mișcările de dans ale lui Michael Jackson redate deobicei preț de numai vreo 3 minute la Albumul Duminical de la sfârșitul săptămânii sau – cu mult mai generos – pe casetele video unde strălucea aproape hipnotic sigla aprinsă a MTV-ului într-un colț al ecranului. Pe vremea aceea am rămas pentru prima oară cu gura căscată când am văzut-o pe Madonna cântând La Isla Bonita, simțind primii fiori ai fascinației atracției pentru un star aflat de partea cealaltă a ecranului televizorului.

Dar nu despre starurile astea globale și intangibile vreau eu să vă rețin atenția. Nu știu de unde am aflat o informație aproape de necrezut cu privire la una dintre vedetele noastre europene, prin urmare oarecum cu mult mai pământene😄 decât zeii de neatins ai industriei americane de fabricat magie. Circula vestea prin cartierul nostru cum că vedeta cu pricina ar fi răspuns unei scrisori venite din partea unui fan din România noastră cenușie. Cântăreța de care aminteam se numea (și se numește în continuare😁) Sandra. Recunosc – nu eram un fan în adevăratul sens al cuvântului al celebrei cântăcioase. Sandra nu avea nici senzualitatea bombei Sabrina cu al său tulburător videoclip Boys Boys Boys și nici nu mă făcea să visez cu ochii deschiși, aproape înecându-mă cu propria salivă în timp ce mă gândeam la fabuloșii ochi ai fermecătoarei Kim Wilde. Însă Sandra a trimis un răspuns unui admirator din ROMÂNICA noastră! I-a trimis un frumos autograf personalizat, o casetă audio și chiar o invitație la un concert de-al ei (nu că și-ar fi închipuit cumva cineva că ar fi reușit într-un fel să onoreze invitația primită😄). Și ce face în continuare băiețelul de care vă spuneam? Se hotărăște să trimită o scrisoare (evident în limba engleză) fix nemțoaicei numărul 1 a Europei de-atunci.

Nu mai știu exact ce i-am scris, oricum a fost o scrisoare scurtă, pe o singură coală de hârtie, fiind ajutat e adevărat și de un prieten ceva mai mare ca și mine și cu ceva cunoștințe mai bogate ale limbii lui Mr. Bean (era să scriu Shakespeare😋). Nu cred să fi așteptat vreo altă scrisoare cu mai multă speranță așa cum am așteptat răspunsul Sandrei. Vă jur că de atunci am rămas cu reflexul verificării cutiei poștale atât la ieșirea din locuință, cât și la revenirea acasă, iar lucrul ăsta făcându-l indiferent de locul în care m-a purtat viața de atunci. Zâmbesc chiar acum, în timp ce vă scriu rândurile astea – gândului cu privire la cum ar fi să primesc deodată tocmai acum – în prezentul nostru supertehnologizat, după vreo treizeci și ceva de ani un răspuns în formă scrisă de la fosta doamnă Crețu…? Lucrul ăsta, bineînțeles numai și numai în condițiile perfecte în care scrisoarea trimisă de către mine pe vremea aceea să fi trecut cumva de nesfârșitele filtre ale securității de pe atunci și numai apoi – printr-o nemaipomenită întâmplare – să ajungă în mâinile vreunui agent al artistei care să aibă suficientă răbdare să descifreze semiengleza scrisă de 2 băieți aflați la pubertate. Iar cu adevărat o adevărată minune ar fi fost fenomenal ca după aceea scrisoarea mea să atingă mâinile divinei interprete.

Sunt sigur că emoția primirii unui răspuns acum, peste ani și ani ar fi extraordinară, șocantă cu siguranță – însă nu ar putea niciodată egala satisfacția de pe chipul băiețașului de atunci, care – total inocent – a ales să plătească abonamentul revistei pentru copii Luminița, în dauna mult mai celebrei Cutezătorii – numai și numai pentru că inimioara îi bătea mai rapid ori de câte ori colega lui de bancă îl privea în ochi întrebându-l aproape șoptit – Mergem împreună acasă, Sorin?, iar el îi răspundea de fiecare dată roșind din cap până în picioare – Cum vrei tu, Luminița!