Majoratul

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Ezit cam de multișor să încep să scriu pe aici, sau oriunde despre marele eveniment planetar, despre cutremurul cu replici adânci avute până în zilele noastre și despre care încă e prematur, devreme să ne pronunțăm cu privire la toate urmările faste sau mai puțin plăcute ale acestuia – pentru că acțiunile năprasnicului cataclism😁 încă produc efecte până în prezent(ul continuu😉). Deja vă întrebați probabil curioși și chiar mai degrabă neîncrezători despre ce mare eveniment vreau să vă povestesc eu atât de imperativ și deja simt cum îmi reproșați faptul că sigur (iarăși) exagerez cu privire la impactul oricărei întâmplări aș aminti eu pe aici – întâmplare care, oricât de nemaipomenită ar fi – nu ar avea sens alăturarea acesteia, cuvintelor sau grupurilor de cuvinte cum ar fi cataclism, eveniment planetar sau cutremur. Și v-aș contrazice numai cu jumătate de gură – pentru că nu pot percepe altfel decât subiectiv și profund personal prima mea întâlnire cu mama Biei și a lui Rareș I-ul – vrăjitoarea de gradul 3, marea masoană a sufrageriei noastre – vorbesc aici, evident despre româncuța de nevastă’mea – Cicioaica!

Înotam cu plăcere prin acvariul ăsta cu nume liceu și pescuiam cu nerăbdare o experiență după alta, nedându-mă înapoi aproape de la nimic, respirând în același timp cu nesaț așa cum am învățat în prima oră de sport a vieții – trăgând adânc aer în piept pe nas și umplându-mi până la refuz plămânii, numai pentru a expira apoi cu putere pe gură, de parcă astfel mă curățam de orice eveniment neplăcut al trecutului și adăugam numai lucruri, senzații, experiențe plăcute.

Îmi amintesc perfect că era o zi de miercuri frumoasă, înainte de sâmbăta în care urma să-mi sărbătoresc majoratul – bine propus de celebrat, exact la o singură zi dealtfel după împlinirea celor 18 anișori atât de mult așteptați. Oficial, una dintre colegele mele ne-a făcut cunoștință și – cuprins de nu știu ce euforie – am invitat-o pe fetița slăbuță, cu părul castaniu, dar cu privirea pătrunzătoare – la majoratul meu. Am fost surprins a doua zi când mi-a acceptat invitația și mi-am spus într-un colț al minții vom trăi și vom vedea (habar neavând eu pe atunci câte aveam să trăiesc sau să văd from now on împreună cu Alteța Sa – Cicioaica de inimă albastră). Altele erau preocupările mele de atunci, alte ținte îmi ardeau retina și cu totul alte obiective urgente îmi țineau setată atenția.

Știu numai că pe atunci parteneră oficială îmi era Nicole/Jennie – astrul cu ochi negri și cu părul precum antracitul – zâna în jurul căreia am levitat mai mult sau mai puțin – cam toată perioada liceului. Ne promisesem dealtfel, Nicole și cu mine – ca, în cazul în care nu avem prieten/prietenă la majoratul unuia dintre noi – să mergem împreună – adică eram unul pentru altul un fel de backup amoros😄. Dealtfel fusesem invitat cu câteva luni înainte la majoratul brunetei și – urmare a unei despărțiri bruște de prietenul ei din vremea aia – am acceptat (încântat bineînțeles😃) să fiu partenerul acesteia în seara aceea. Urma astfel ca Jennie să-mi întoarcă favoarea și să-mi fie date-ul din seara majoratului meu. Aveam cu ea o relație deschisă, așa cum ar spune în prezent cuplurile astea sudate cu ață de croitorie😉 sau care, prinzându-se cu mâța-n sac😺 unul pe celălalt (amintesc aici despre componenții vreunui dreamteam amoros bineînțeles) – își continuă relația numai din complezență sau din vreun interes comun😅.

Vă jur în schimb un singur lucru – nu știu nici până acum câți oameni, câte persoane au fost cu adevărat la majoratul meu. Sigur nu câte am invitat! Adaug doar că au fost prezenți, nu în același timp – pentru că nici nu era posibil de altfel – câteva zeci de tineri, chiar câteva generații la rând (și nu exagerez deloc) – amintind aici numai pentru a vă face o idee cu privire la diversitatea invitaților – de prezența unui văr hașdean și cu doar un an mai mare ca și mine; a unor colegi din gimnaziu sau chiar a unor fetițe – vecine cu mine (da! a căror vârstă nu cred că atingea 15 ani🤤😶😊). Amintesc însă în același timp și de prezența încântătoare a bellei sorella cu numai vreo 5 anișori mai mărișoară ca generația noastră, pe care nu știu cum mama naibii dar îmi amintesc până și acum modul cum era îmbrăcată (cu o bluziță albă, pantaloni scurți peste niște ciorapi închiși la culoare și un fel de poncho din plasă). Pe lângă colegii mei din liceu și a bunilor mei prieteni sau vecini de-o seamă cu mine, urmăream stupefiat cum prin apartamentul cu 3 camere al părinților mei se preumblă în căutare de distracție fețe mai mult sau mai puțin cunoscute. Era epoca chefurilor de sâmbătă seara, a zilelor de naștere tip petrecere în apartament cu muzică pusă la cote asurzitoare la vreo stație semiprofesională, în general a vânării bairamurilor pe la vreunul sau pe la altul pe-acasă. Pe scurt – majoratul meu pot spune că era – păstrând proporțiile – un adevărat turn Babel la nivel de oraș de provincie. Și – în toată nebunia aceea – cineva a auzit sunând telefonul fix cu furcă și cu disc aflat stingher pe holul apartamentului:

– Bună, Sorin și la mulți ani! Poți veni să mă iei din fața hotelului Pietroasa?

Mulțumesc bâlbâindu-mă și îi spun să mă aștepte că voi veni să o iau în maxim 15 minute. Îmi aduc aminte și acum drumul cu dăcioara verde a lui taică’miu cu care am plecat către întâlnirea cu…destinul🤗. Dar în mod special nu pot uita șoferul, pentru că nu aveam încă permis de conducere. Cine altcineva, decât ea – Erna – soră/nașă/vecină – era mai potrivită în rolul șoferului care mă va conduce pentru a-mi cunoaște soarta☺?

Timidă, înăltuță și totuși un pic slăbuță – cu un aer fragil care te cucerea pe loc, Cici mi-a acceptat mâna cu stângăcie atunci când am ajutat-o să urce alături de mine în mașină. Dacă cineva m-ar întreba acum, după numai vreo 25 de ani ce îmi amintesc cel mai bine cu privire la fetița de atunci, îi voi răspunde fără să stau prea mult pe gânduri că nu pot uita nicicând…parfumul. Aveam să aflu mult mai târziu cât de ușurată s-a simțit când a văzut că șoferul mașinii era o fată vorbăreață și care i-a risipit oarecum teama de necunoscut(ul de lângă ea🤗). Pentru că era a doua oară numai când ne întâlneam și doar a treia oară când vorbisem (dintre care o dată doar telefonic😎).

Ajungem rapid în minihaosul petrecerii și îmi prezint cea mai nouă invitată colegilor, prietenilor. E îmbrățișată cu căldură de colega care ne făcuse cunoștință și – oarecum liniștit cu privire la soarta ei – continui să trag cu nesaț în piept aerul ăsta de sărbătoare care îmi era parcă numai mie destinat. Am bătut cuba cu băieții, am ciocnit și băut până la fund câte-un pahar cu șampanie și am dansat cu toate fetele. Am luat-o în brațe pe Jennie cea cu vino-ncoa și am sărutat-o cu patosul tinereții, cu îndrăzneala liceanului aflat la majorat, cu mândria cuceritorului. Pe scurt – mă simțeam precum L’ombelico del mondo – piesă a lui Jovanotti ce făcea furori în perioada aceea. Și – în toată nebunia asta – gândurile îmi fugeau către micuța mea invitată și care – parcă dispăruse dintr-o dată. O văd dansând un blues cu un...oarecare și brusc realizez că nu e prima oară când dansează cu oarecarele ăsta. Și abia atunci m-a săgetat primul proiectil de gelozie, abia atunci a avut loc primul incendiu al inimii mele și tot atunci am știut. Din momentul acela am dansat numai cu ea, am dansat doar împreună, iar întrebării lui oarecare cu privire la cine îmi este parteneră până la urmă, am răspuns apăsat că numai ea.

Multe bătălii au avut loc din momentul acela între cele două cuirasate de război ale flotei noastre comune. Și totuși – înverșunat, dar cu atât mai dulce – sau aprig disputat, însă pe măsură de pasional – cu cât mă gândesc mai mult, cu atât realizez că eternul nostru joc de cărți cu titlul atât de sugestiv – război, va avea întotdeauna același deznodământ. La fiecare juvete turmentat pe care îl voi pune pe masa de joc, Cicioaica va plusa cu un popă cu har; cu fiecare damă bine înfiptă cu care mă voi arunca în luptă, EA mi-o va anula cu un as bine țintit și – în rarele ocazii în care avem aceleași cărți de joc, tare mă tem că rezultatul final al războiului va fi mereu același – o victorie, nu o remiza și întotdeauna cu același învingător – Dama care-mi poartă pică!