Petrecerea

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Epic, monstruos, asemănător unui scenariu de film hollywoodian de genul clasicului The Party cu regretatul și talentatul interpret al Panterei Roz – mr. Peter Sellers sau cu mult mai recentul The Hangover cu cascada de întâmplări răvășitor de amuzante – ei, bine – cam așa aș putea descrie PETRECEREA…dar ce spun eu aici!? – bairamul total, eclipsa de necaz, avalanșa de voie bună care a avut loc fix în magica dată de 10 Septembrie 2004, dată (re)cunoscută printre altele și pentru evenimentul reprezentat de nașterea Biancăi mele, viitoarea președintă a Uniunii Europene în anul 2045 – bucățică ruptă din mămicuța ei dar mai ales (sâc!😊) din subsemnatul.

Nimic nu anunța marele dezmăț care urma să aibă loc peste numai vreo 12 ore, în frumoasa dimineață de septembrie în care urma să ne cunoaștem (în sfârșit!) fetița…Femeile gravide au un farmec ingenuu, o sensibilitate fantastică și consider că sunt purtătoarele celei mai desăvârșite frumuseți. Întotdeauna mi-au plăcut, îmi plac și-mi vor plăcea viitoarele mămici, cu tot cu aerul lor uneori ușor confuz și melancolic, cu mersul lor un pic legănat sau cu gestul lor protector cu care își mângâie aproape inconștient burtica. Ei bine, dragii mei – Cicioaica mea era cea mai frumoasă viitoare mămică și niciodată nu o va mai înconjura aura aia magică de farmec mai bine decât a făcut-o atunci. O singură dată mantia aceea de fermecătoare fragilitate amestecată cu sensibilitatea aceea unică, caracteristică numai lor – viitoarelor mămici – o va mai acoperi total. Numai o singură dată vraja asta nevăzută o va mai cuprinde – și anume peste vreo 6 ani și jumătate la apariția adevăratului domn Goe, marelui maestru al tablei înmulțirii și – în același timp – celui mai înfocat fan al lui Kylo Ren (notă: personaj important din noua serie de filme Star Wars) – și anume: Rareș I!

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri felul cum, după ce și-a făcut băgăjelul, Cicioaica m-a luat de mână, a admirat încă odată înflorirea neașteptată din dimineața aceea a unicului nostru trandafir japonez aflat în bucătărie (auzi minune! – și să nu începi să nu crezi în semne după întâmplarea asta?☺), apoi am plecat împreună cu dăcioara verde a lui taică’miu spre vechea maternitate a orășelului nostru, locul unde ne născusem dealtfel și noi – Cicioaica și cu mine. Formalitățile de spitalizare propriu-zisă au durat foarte puțin, pregătirea pentru operația de cezariană la fel, iar fix la ora 12 AM – domnișoara Bianca a intrat hotărâtă în lumea asta scoțând primul ei țipăt și reușind de-a dreptul să mă facă să privesc lumea, cerul, tot ce mă înconjoară cu totul alți ochi și din altă perspectivă începând cu acel magnific moment. A fost dragoste la primul țipăt, la prima vedere, la prima bătaie de inimă!

Pe scurt: toată afacerea Bianca nu a durat cu totul mai mult de 4 ore din momentul plecării din apartament și până în momentul în care domnișoara Știe-Tot și-a anunțat accentuat venirea pe lume. Toată lumea extaziată – bunicii emoționați de venirea primului, de fapt primei nepoate pe lume, prietenii tinerilor părinți uimiți la rândul lor de minunea întâmplată cuplului Cici&Sorel. Deh…am cam fost pionieri aproape la orice în gașca noastră: primii care s-au căsătorit, acum primii care au făcut un copil😄. În continuare voi încerca să descriu un mic detaliu nesemnificativ la prima vedere și profund personal, dar cu urmări neprevăzute ceva mai târziu (cam peste câteva ore mai exact…😁).

Emoționat total, pluteam parcă pe holurile maternității și mi s-a întâmplat deodată lucrul cel mai nepotrivit dar în același timp perfect normal într-o situație de stres prelungit – neplăcut, însă total obișnuit – sau cel puțin așa am fost lăsat să înțeleg din multitudinea bătăilor de consolare pe umeri ale prietenilor mei😂. E adevărat – mi se părea mie că îi cam umflau râsul dar mă gândeam că bucuria mea îi molipsea și pe ei și râdeau mulțumiți de fericirea mea. Ori lucrul ăsta, ori mai degrabă abia se abțineau să nu izbucnească în râs de micul necaz cu care tocmai mă procopsisem. Doamnelor și domnilor, dragii mei cititori și cititoare – ce mai încolo și-ncoace: exact în cea mai frumoasă zi a existenței mele, am fost total surprins de o mică surpriză, fiind binecuvântat de o blestemată cufureală sau sfântă diaree. Cu alte cuvinte – o mare pântecăraie să vă spun pe șleau mă cuprinsese și mă ținea ocupat mai mult pe la wc-ul maternității decât pe holul acesteia – obținând vești despre cursul evenimentelor din sala de operații mai mult de pe telefonul de serviciu. Aveam pe atunci un abonament la demult apusa companie Zapp, cu telefoanele alea ciudate fără cartele. Vă închipuiți probabil momentul – stăteam cumva nepotrivit și chircit de spasmele stomacale în baia spitalului și foloseam pentru a 5 oară cred singura cabină folosită exclusiv pentru no. 2. Stăteam cu telefonul lipit de ureche și sprijinit de umăr și ceream detalii cu privire la ce se întâmplă pe hol.

– Ar trebui să te grăbești, Sorine mamă – cred că se pregătesc să o aducă pe Cici în salon – îmi spune maică-mea pe un ton ușor acuzator, de parcă cea mai mare satisfacție a mea era să folosesc beneficiile wc-ului ăsta semipublic și nicidecum să fiu aproape de tot ce se întâmplă cu Cicioaica.
– Vin imediat! – confirm rapid și iau poziția de drepți repezindu-mă să reîncep cu grijă ritualul spălării pe mâini numai de vreo 10 ori, nu cumva Doamne-ferește să plec cu vreun microb la purtător.

Și exact în secunda în care sunt în picioare realizez marea catastrofă ce tocmai urma să mi se întâmple. Prin urmare, viteza de reacție a creierașului meu a înregistrat cu o milisecundă mai devreme momentul plescăiturii pe care l-a făcut telefonul meu când a plonjat fix în budă. Asta e! Și cam tot de-atunci a început și decăderea marii companii de telefonie Zapp😃 – coincidență sau nu – numai timpul ne va confirma sau nu incidentul maro🤗 așa cum istoria sigur va menționa denumirea evenimentului de kko😅 din toaleta maternității.

Epuizat și la propriu și la figurat de emoțiile acestei minunate zile de VINERI – zi care mă urmărește constant dintotdeauna – încerc cam fără chef să reunesc câțiva prieteni apropiați pentru a-mi fi alături la o mică gustărică, o mică drinkuială, numai așa pentru a nu lăsa nemarcat momentul ăsta nemaipomenit al nașterii Biancăi-Maria. Locația – apartamentul propriu și primul nostru cuibușor! Vă jur că până astăzi nu realizez încă cine și în ce fel s-au mobilizat să vină, care dintre amicii mei s-a ocupat de aprovizionarea cu ceva-orice pentru potolirea foamei și/sau mai ales achiziționarea din plin cu băuturică pentru stingerea setei participanților. E adevărat – 10 septembrie 2004 a fost o seară caldă, de toamnă târzie, cu o predispoziție pentru o petrecere de neuitat.

Și cam așa a și fost, oameni buni! De neuitat! Bine, am aflat lucrul ăsta ulterior – pentru că numai începutul marelui bairam mi-l mai aminteam vag a doua zi dimineață când dealtfel m-am trezit absolut buimac, neștiind unde sunt sau de ce sunt îmbrăcat într-o fustă – e drept cam largă – de-a Cicioaicei (sau cel puțin așa credeam eu în momentul acela😁) și mai ales cine mama dracului sforăie ca un tanc lângă mine!? Recunosc ușurat chipul fruntașului m.t.r. Morales (notă: m.t.r. = militar cu termen redus), prieten apropiat al subsemnatului și figură centrală în marea mea aventură anteconjugală. Mușchetar neînfricat în marile bătălii purtate prin toate terasele orașului nostru și camarad de arme de distragere în masă – alături de mine, evident – Morales se holbează la moa aproape la fel de bulversat și mă întreabă năucitor:

– Vezi că sutienul nu ți se asortează deloc cu fusta!

Mă uit stupefiat în oglinda de pe hol și descopăr înmărmurit că sunt îmbrăcat cu o fustă 3XL, purtând și o pereche de sutien (e adevărat – care îmi venea totuși un pic prea larg😁). Îl întreb total buimac ce dracu mi s-a întâmplat seara trecută dar faraonul cu sclipici pe față îmi răspunde că își amintește cum am căutat încăpățânat cu o lanternă telefonul mobil prin wc, însă recunoaște senin că, după momentul aruncării ceasului de perete (de către mine, bineînțeles😁) fix de pe balconul apartamentului – nici el nu-și mai amintește prea multe. Înghit în sec uitându-mă la locul lăsat gol de nelipsitul ceas de perete, știți voi despre care amintesc aici – cel din toate casele românașilor de prin anii 2000 și abia acum realizez dimensiunea dezastrului din casă. Vă jur că nu-mi mai recunoșteam propriul apartament. Multe și de nepovestit lucruri am aflat că s-au petrecut în marea brambureală din noaptea de 10 spre 11 septembrie. Mărturie stau și câteva poze făcute de unul dintre bunii mei prieteni😎, în care personajul principal sunt (bineînțeles) tot eu și care au dispărut subit după ceva timp din albumele noastre foto, bănuiala mea fiind că fotografiile cu pricina reprezintă deja probatoriu, armament de anihilat vreo tentativă viitoare de răzvrătire a subsemnatului și se află în posesia inegalabilei și irefutabilei (scuzați expresia☺) – Cicioaica. Dar să revenim – îmi dau seama că e groasă rău situația și fac exact ceea ce făceam de fiecare dată când dădeam de greu (și mi-aș fi dorit să fac de fiecare dată și în prezent când vreo problemă nu-mi dă pace): îl sun pe tata!

– Fii atent, tăticule! – îmi spune GIGEL cu un ton care se voia tăios dar pe care îl simțeam cald, taică’miu părând chiar bucuros, cumva mândru de progenitura lui. Lasă totul în seama mea! Îl iei pe Dan și vă duceți la el acasă pentru vreo 2-3 ore. Cu maică’ta mă voi descurca eu. De la Morales te duci direct la maternitate și apoi vii acasă…Să nu uiți să cumperi iarăși un buchet de flori. Nu contează că i-ai dus și ieri Ceciliei – astăzi se va simți cu mult mai bine și va aprecia și mai mult faptul că ești atent! Aaaa – și FELICITĂRI încă odată! – încheie încurajator tata.

Doamne, cum potrivești Tu lucrurile atât de bine! Cum știi Tu, în mare mărinimia Ta să aranjezi lucrurile sau să binecuvântezi un biet muritor cu un PĂRINTE de 5 stele, cu o inimă de aur și o bunătate cum rar mi-a fost dat să mai întâlnesc. Poate că ăsta e și motivul pentru care Tu, Doamne – ai vrut să-l ai cât mai curând lângă Tine…

Ce să vă mai spun? Poate doar că am intrat cu inima cât un purice de teamă pe ușa propriului apartament, numai să găsesc totul frumos aranjat, inclusiv golul lăsat de ceas fiind acoperit de un alt locatar care măsoară timpul (Doamne – și era de fapt singurul lucru de care nu mi-ar fi părut rău să dispară definitiv😅). Mă uit aproape lăcrimând la taică’miu care mi-a fost salvator în atâtea situații neplăcute și îi mulțumesc mai mult din priviri, acesta răspunzându-mi iute mai mult să schimbe rapid tensiunea asta sentimentală și total nepotrivită creată între niște bărbați adevărați precum noi:

– Am rezolvat-o și cu tanti Ana de la parter! M-a întrebat dacă nu ai răcit aseară când umblai dezbrăcat prin grădină și încercai să faci un om de zăpadă din pământ😃. Mi-a spus deasemenea că speră să-ți fi fost de ajutor fusta ei pe care ai împrumutat-o noaptea trecută de pe sârma de rufe…