Îmbrățișarea

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Ce mai faci, Sorine?

Mă uit ușor încruntat la domnul care se dă jos rapid dintr-o mașină (de serviciu după însemnele afișate) și care se îndreaptă hotărât către mine. Încerc din răsputeri să asociez vocea cu figura omului aflat în fața mea, iar mulțimea colaboratorilor, relațiilor mai strânse sau din potrivă – fugitive, cu atâția și atâția oameni – îmi circulau deja prin minte cu o viteză apropiată de cea a luminii☺. În zadar! Mă scuz stupid și ridic jenat din umeri, conștient totuși că modul amical, cald cu care m-a abordat, ar trebui să-mi dea de înțeles că ne cunoaștem, chiar bine aș putea spune. Bărbatul, îmbrăcat mai degrabă office decât casual, aflat între două vârste – reprezenta imaginea perfectă a funcționarului bine înfipt în semi😃multinaționala aia locală (expresie inventată ad-hoc care definește ambiguu, chiar contradictoriu o societate comercială bine situată pe plan local😁😁😁) cu logo-ul frumos inscripționat pe mașina pe care se sprijinea stimabilul.

– Lucian Manea! – mă informează domnul privindu-mă direct în albul ochilor, nefăcând altceva decât să-mi prelungească agonia…

Zâmbesc precum un idiot – sunt sigur de lucrul ăsta – și îi răspund salutului cu un strâns de mână profesional. Simțeam deja ace în creieraș și nu știam cum să scap mai repede de nenișorul ăsta cu care oi fi avut vreo interacțiune efemeră legată de joburile noastre în trecutul totuși nu foarte apropiat, din moment ce nu îmi amintesc nici numele, nici figura. Iar acum – neavând altceva mai bun de făcut – nenea Manea Lucian ăsta își umple probabil timpul pauzei (lui😁) de masă torturându-mă finuț pe mine. Din partea mea putea la fel de bine să-l cheme și Tango ori Mambo dacă vreți – și nu neapărat Manea – mă gândesc eu amuzat, total imbecil și nepotrivit – punând accentul voit greșit pe numele lui.

– Lucian Manea din liceu…- adaugă după un timp agonizant de lung.

Vă jur că brusc – culorile cu care vedeam tot ce mă înconjoară au devenit deodată cu mult mai aprinse – exact la fel cum modifici volumul culorilor, luminozității sau al contrastului unui televizor. Mă reped efectiv la Lucică Manea și-l strâng în brațe de-a dreptul, cu o efuziune sentimentală exagerată, mă gândesc acum chiar poate prost plasată, probabil omul întrebându-se dacă nu mi-am pierdut cumva mințile. Însă – vă mărturisesc cu mâna pe inima asta care-mi bate rapid în piept exact în momentul ăsta în care vă scriu – nu m-am putut abține!

Nu sunt multe de povestit – și nici nu se cade presupun să scriu prea multe. Însă omul ăsta a reușit să mă facă acum, în momentul în care vă povestesc – să mă facă, vă spuneam – să mă iubesc un pic mai mult. Mi-a reamintit un episod demult pierdut în propriul meu labirint al minții, în care – după un conflict minor, chiar pueril între noi – tot așa ne-am și împăcat: cu o îmbrățișare. Mi-a readus în atenție lucrul pe care îl știam cu toții: sunt timid, dar…netratabil😂! Omul efectiv mi-a deschis o mică cutiuță cu amintiri, cum ar fi cea în care precipitarea mea dată de o timiditate exagerată m-a făcut aproape să pic bacalaureatul la proba orală de limba română, reușind să enervez întreaga comisie😄.

Doamne, ce timpuri! Ce oameni, câtă abundență de sentimente, de senzații trăite în toată perioada aia, parcă cumva suspendată în timp…Îți mulțumesc, Luci Manea! Îți mulțumesc pentru memoria ta de elefant; îți mulțumesc pentru micile picături de emoție strecurate sub forma unor amintiri dragi cu care m-ai stropit astăzi; îți mulțumesc pentru felul în care m-ai păstrat în sufletul tău, așa cum îți mulțumesc pentru minunata minciună pe care mi-ai tot repetat-o în fabuloasa noastră jumătate de oră pe care am petrecut-o împreună: – Nu te-ai schimbat deloc, Sorine!😏