Intervenția și parastasul

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Voi, mă știți! Reținut – doar aparent – când vine vorba despre trăitul vieții la intensitate maximă, am respirat aerul ăsta îmbătător al existenței noastre cu toate aromele lui amețitoare – parcă cu și mai mult nesaț de fiecare dată când am pierdut pe cineva drag.

După moartea fulgerătoare a socrului meu, a urmat cea a lui tata după numai 8 luni. Îmi amintesc și acum felul cum ne încurajam unul pe altul Cicioaica și cu mine, încercând cam fără succes să nu ne simtă cumva durerea fiică’mea. A urmat câțiva ani mai târziu să ne luăm rămas-bun de la mămăița mea de suflet – altă durere, același gol simțit (cu toate că sufletul îmi era parcă pregătit cumva…). Vă întrebați poate ce o fi cu ăsta de l-a apucat să amintească tocmai acum despre cei plecați la odihna veșnică…

Zâmbesc rapid în timp ce scriu și fac o paranteză mare povestindu-vă o mică întâmplare cu un bun prieten, mare amator de petreceri bine udate. Mămicuța amicului, dorind să stăvilească avântul bahic al pretenașului, convoacă disperată ceea ce în zilele noastre se poate numi o intervenție – adică invită câteva rude și prieteni apropiați ai eroului cu sticlă, în speranța deșteptării acestuia, realizării problemei cu care se confruntă. Ziua a fost aleasă cum nu se putea mai prost – tocmai de onomastica cavalerului cu nasul roșu. Și încă ceva total nepotrivit – deh…intervenție în stil românesc😄 – mama sărbătoritului a uitat să ne anunțe și pe noi anterior, fie rude sau prieteni, de intenția, de scopul acestei mici reuniuni. Vă dați seama surpriza noastră a tuturor, când – cu mic, cu mare așteptam cuminți întoarcerea de la serviciu a sărbătoritului, care se lăsa parcă înadins așteptat. Între timp ronțăiam alune lovindu-ne cu coatele și dându-ne ochii peste cap sugestiv. În afară de alunele amintite și de câteva prăjiturele anemice, ne țineau companie apa minerală sau cea plată, sucul de fructe sau cel carbogazos și berea fără niciun strop de alcool (denumită simplu – șampon comestibil🤗). Îmi amintesc că aveam până și o sticlă cu must proaspăt făcut – orice, numai picătură de alcool nu se găsea prin toată casa amicului. După vreo 3 ore agonizante de așteptare, apare în toată măreția lui magnificul sărbătorit, bine trosnit și cărând două sacoșe pline cu băutură de mă mir până în ziua de astăzi cum mama naibii reușise să le aducă întregi. După prima reacție de stupefacție din partea tuturor, mama lui Dorel – nervoasă nevoie mare sărmana – aruncă următoarele vorbe pline de năduf, de care sunt sigur că a regretat imediat:

• – Pentru mine ești mort, Dorele – mamă!

Se face o liniște…da! – ați ghicit – mormântală și asistăm la cea mai neobișnuită, la cea mai nebunească și în același timp cea mai electrizantă replică din partea lui Dorel:

• – Atunci, mamă dragă, știi cum se spune – morții cu morții și vii cu vii! Varsă cu respect un pic din paharul aflat în mână și apoi bea totul până la fund. Vă jur că s-a produs o mică isterie generală produsă de râsetele tuturor. Se zguduiau și pereții și părea că, până și câinele familiei râde de răspunsul mărețului. Vă închipuiți cu toții că intervenția amicului a fost amânată pentru o dată ulterioară (și total incertă), iar toată încercarea mămicuței s-a transformat într-o petrecere de pomină despre care sunt sigur că le-a rămas tuturor celor prezenți mult timp în minte.

Revin la smerenia cu care am început să vă scriu, rugându-vă să vă potoliți zâmbetele și să vă închipuiți voi cât pot fi eu – unicul băiat al mămicuței dar și al mamei-soacre – de bine pus la punct cu tot ceea ce ține de parastase, de mulțimea de obiceiuri creștinești, de pomenile de an, precum și de cele de 2, 3 sau 7 ani. Știam (și încă știu) tot ce ține despre colive, de pachetele pregătite pentru a fi date de pomană, de slujba de la biserică, urmată de vizita la cimitir împreună cu tata-popă, de tămâierea gropii, etc. Cunosc aproape pe de rost Veșnica Pomenire și încep să cred cu tărie că aș fi fost un preot de frunte. Îmi plac în special popii de la țară, parcă cu mult mai apropiați de credincioși, de cele lumești.

Mă aflam cu maică-mea cu ceva ani în urmă în comuna sufletului meu, în Padina mea (cea din mijlocul Bărăganului, nu cea din Bucegi evident😊) și așteptam venirea preotului în curtea părintească a mamei, la casa bătrânilor, pentru a binecuvânta masa și pe cei care au venit să ne fie alături la parastasul bunicilor mei, prilej de aducere aminte a celor dragi…

Părintele, un munte de om – se dă jos din mașină grăbit, o salută cu căldură pe mama iar pe mine mă trage la piept de parcă aș fi fost un copil (iar eu nu sunt deloc firav😊) și mă pupă zgomotos pe ambii obraji. Vechi prieten din copilărie, chiar văr de gradul 3, preotul intră rapid în casă, începe să binecuvânteze cântând, iese afară unde oamenii așteptau smeriți și își continuă litania; apoi se întoarce în casă, mă ia de umeri și mă întreabă ce am mai făcut între timp. Se scuză că nu poate să rămână la masă dar acceptă să bea cu mine un pahar cu vin Pentru sufletele tușei Mira și ale lui nea Marin, Sorine! Un pahar s-au făcut rapid vreo 2 sticle, iar părintele – cu mintea bine așezată – iese preventiv prin camera din fața casei ascunzându-se de ochii oamenilor, cunoscând prea bine proverbul ăla celebru – cel cu privire la gura satului🤣.

Eu – destins bine de tot după discuția plină de spiritualitate cu vărul-preot, încep să fredonez obsedat de linia melodică – da! iarăși ați ghicit – ceea ce popa cânta mai devreme, lungind profesionist😁vocalele:

• – Cu Sfințiiiii odihnește, Hristoaseeeeee, sufletele adormiților roooooobilor Tăiiii, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ciiiii viață făăăără de sfâââââârșit…

Continui absorbit încă preț de vreo 10 minute repetând parcă din ce în ce mai bucuros de felul cât de bine îmi ies vocalizele. Tocmai terminasem să mă schimb în ceva mai lejer, moment când aud pe cineva bătând timid la ușă. Aflat cu spatele spun indiferent Intră!, iar când mă întorc mă uit surprins la fața maică-mii – imagine a stupefacției. Întorc rapid capul, cuprins brusc de conștiința măreței belele ce tocmai făptuisem și privesc pe geam, numai pentru a vedea cum toți oamenii veniți la pomană stăteau în picioare cu capetele pios plecate, așteptând cuminți ca preotul să termine de cântat și să poată mânca liniștiți.

Și acum dragii mei – spuneți-mi voi: cum poate viața asta atât de frumoasă să nu merite trăită din plin, cum oare e posibil să nu zâmbiți, să nu râdeți din toată inima sau să nu vă iubiți până la sfârșitul lumii și înapoi!? Am dreptate sau nu am? Am? Știam eu…hai să-mi trăiți – cu toții!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru