Maestrul alb al inimilor pure

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Ne tot gândim la puhoiul ăsta de probleme ale noastre, ale adulților, la infinitele obstacole pe care trebuie să le trecem zilnic pentru a merge mai departe și invariabil gândurile ne poartă înapoi, inevitabila (și inegala) comparație dintre copilărie și viața adultă ivindu-se de fiecare dată când parfumul amintirilor ne invadează fiecare colțișor al suflețelului nostru…

Mă opresc numai pentru o clipă din cursa asta infernală prin secolul XXI – secolul hipervitezei, unde a devenit aproape o crimă pedepsibilă fotografierea unui chip frumos fără vreun acord prealabil bine stabilit între părți și semnat și recunoscut la vreun notar public😊. Deasemenea vorbim aici despre veacul dispariției aproape totale a intimității gândurilor și unde nu mai există decât un pas până la inventarea vreunei mașini cititoare de gânduri, emoții, vise…

Norocos pasager printre cele două secole – sunt ca și voi martor prețios al trecutului, nostalgic purtător al cheii de apartament legată cu un elastic la gât. Reprezint – ca și voi – sunt convins – exemplul generației de tranziție între secole, avocat înverșunat al trecutului și participant resemnat al prezentului.

Demult, tare demult – tocmai în plină epocă de aur, parte importantă dealtfel a secolului trecut – aspiram cu nesaț fiecare moment pe care viața asta ni-l oferea, respiram mai multă libertate decât ne va mai fi fost dat vreodată să respirăm în viitor, în general cuvântul potrivit pe care îl caut este trăiam cu toată puterea trupurilor noastre tinere, cu toată energia și foamea pe care fiecare copil al generației mele o experimenta – sunt sigur de lucrul ăsta!

Încinsesem un mare meci de folbal în spatele blocului – cam toți copiii din cele 4 blocuri turn ale insulei noastre, adevărate castele-cetăți unde fiecare dintre noi cunoștea pe toată lumea, iar când unul dintre noi pățea ceva-orice, vestea se răspândea cu de vreo câteva ori mai repede precum viteza internetului de astăzi. Nu aveam cu mult peste 10 anișori și priveam tânjind împreună cu ceilalți de-o seamă cu mine la jocul încins de fotbal al celor mari, încercând să ne facem curaj pe margine și sperând curând să ne bage și pe noi în vreuna dintre echipe. De aceea alergam după fiecare minge ieșită în decor, ne ocupam cu aprovizionarea sifonului de la nea Lică necesar hidratării, în general eram imaginea completă a unor adevărați copii de mingi.

Și tocmai atunci, exact în momentul în care șutul tras cu sete de către unul dintre cei mari a aruncat mingea de 35 de lei tocmai în curtea vecinului aflată în apropierea terenului nostru – atunci, spuneam – destinul a făcut să fie momentul care îmi va schimba cumva viața, devenind vedetă incontestabilă a minicartierului nostru, mult timp după ziua aceea aflându-mă în centrul atenției tuturor, copii sau adulți. Sărind iute, ca din arc în picioare, m-am grăbit și i-am depășit pe toți ceilalți în încercarea de recuperare a balonului. Sărisem doar de vreo altă duzină de ori același gard, fiecare dintre noi dealtfel și cunoșteam fiecare scândură, dublată în mod nefericit (după cum vom vedea mai departe😋) de către o plasă de sârmă. Aproape neatingând solul, sar cu siguranță gardul și îmi proptesc piciorul drept, de sprijin în stinghia de lemn care tocmai atunci și-a dat duhul protestând cu un pârâit puternic și lăsându-mă perplex agățat efectiv în plasa de sârmă. Închipuiți-vă șocul tuturor văzându-mă zbătându-mă neputincios cu sârma înfiptă în picior și aflându-mă exact ca un pui la proțap. Nu știu nici acum cum și cine a reușit să mă dea jos. Îmi amintesc până acum imaginea cărnii albe, a plăgii deschise, dar și mai mult a groazei realizării faptului că tocmai mi s-a întâmplat ceva crunt.

Părinții mei erau la serviciu, iar eu am fost dus de urgență la spital de către un vecin. Verdictul: plagă deschisă, injecție antitetanos, 10 copci, bandajat etc….Când au venit ai mei într-un suflet la spital, cu maică’mea plângând și cu taică’miu aflat în spatele ei, imagine a neputinței – mă simțeam vinovat așa cum rar m-am mai simțit vreodată în viața asta. După incidentul ăsta am fost vizitat pe acasă de către majoritatea prietenilor mei și îmi povesteau cu toții fascinați cum locul unde mi s-a întâmplat nefericitul accident era vizitat de către toți copiii din cartier, pelerinajul ăsta durând cam toată vara și fiind însoțit aproape întotdeauna de explicațiile binevoitoare ale vreunuia sau ale altuia dintre martori, povestea nefiind niciodată la fel. Cert este că după terminarea convalescenței eram privit ca un erou și observam în ochii celorlalți uimirea că am supraviețuit marelui microcataclism de cartier🙂.

Dacă m-aș opri numai aici ar fi o povestioară acceptabilă despre un oarecare băiețel și accidentul lui nefericit. Însă povestea noastră are și o altă parte, nespusă până acum. Rana mea, după operația suferită, a trebuit să fie de câteva ori verificată, eventual curățată și apoi schimbat bandajul de la picior. Și tocmai aici intervine ghinionul sau norocul meu. M-au dus ai mei de câteva ori la una dintre asistentele care se ocupau exclusiv de schimbatul bandajului, iar aceasta remarca de fiecare dată și cu o satisfacție incredibilă marele pas spre vindecare făcut de mine, în condițiile în care aveam dureri din ce în ce mai mari. Cuprinsă de îndoială, probabil declanșându-i-se un instinct de mamă care simte pericolul, leoaica de maică’mea decide brusc să treacă peste asigurările de bine ale doamnei asistente/asistată și cu inima strânsă de emoție și ținându-mă și mai strâns de mână intră sfios, cu pași mici pe ușa lui…moș Gerilă!

Pentru că numai la el, la singurul moș iubit și adulat de către noi, copiii acelor vremuri mă puteam gândi privindu-l, la ruda mai modestă a lui moș Crăciun. Bărbatul înalt, cu părul de culoarea grâului copt și cu o barbă stufoasă mă privea din spatele unor ochelari, cu o privire ascuțită și cercetătoare de parcă voia să se asigure că exist cu adevărat. Îmbrăcat într-un halat alb ca laptele – domnul doctor pediatru aflat în fața mea era primul bărbat purtător al unei veritabile și impozante bărbi pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată până atunci. Contemporanii epocii de aur cunosc interdicțiile purtării de barbă de către bărbați, interdicții venite dinspre cabinetul 2, barba devenind așadar un accesoriu al rezistenței, un semn al libertății, fiind așadar un look foarte rar întâlnit pentru timpurile acelea. Mă ia de mână cu o gentilețe incredibilă pentru statura lui și mă întreabă câți ani am. Îmi spune că sunt foarte curajos și mă întrebă dacă îmi place de Tom&Jerry. Îi răspund mecanic și neîncrezător că un adult mă ia în serios și îl interesează cu adevărat lucrurile astea mărunte. Îmi examinează minuțios rana, apoi ajutat de o asistentă îmi curăță plaga atent, asistă apoi la bandajarea piciorului, scrie complet absorbit o rețetă, ridică privirea și îmi face cu ochiul adresându-mi-se direct:

– Ce spui? Ne vedem peste două zile, Sorine? Să știi că rar mi-a fost dat să cunosc un băiețel atât de curajos ca și tine. Am câteva acadele – nu vrei tu să le împarți cu amicii tăi? Acum te rog să aștepți un pic pe hol până voi discuta câteva lucruri cu mămica ta…

Ies afară fără să-i arunc măcar vreo privire mamei și cu o încredere în mine nemaiîntâlnită până atunci, iau loc pe o canapea de piele și desfac rapid una dintre bomboanele pe băț primite. Aud deodată vocea domnului doctor tunând de dincolo de ușă:

– Acum vă rog să-mi spuneți ce textilistă a procedat la schimbatul bandajului? Cum e posibil ca un copil să se afle în pragul septicemiei, iar asistenta asta de evul mediu să asiste participativ și complice la o evidentă tentativă de crimă?

Cred că toată avalanșa de cuvinte nu a durat mai mult de 10 minute, însă a fost suficient ca maică’mea să iasă pe ușă cu spatele, albă la față precum halatul doctorului cu barbă, dar cu un zâmbet liniștit pe față.

Și tare mă întreb cum ar fi evoluat lucrurile oare dacă destinul potrivea lucrurile astfel încât să ratez cumva întâlnirea cu vrăjitorul îmbrăcat în halat alb și cu un stetoscop aflat în jurul gâtului? Și oare câte alte generații de copii au fost privite cu atenție peste ochelarii aflați în vârful nasului de către magicianul cu barbă, de către doctorul cu mâini vrăjite – marele maestru alb al micilor inimi pure? Rămas bun, domnule DOCTOR! Drum lin, ION VASILE!