Bella Sorella

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Diafană, senzuală de îți pică plombele (cum plastic se spune la mine în cartier😁) – într-un cuvânt – frumoasă de pică, ea – dama de pică a copilăriei mele, mi-a fost cea mai apropiată cunoștință feminină pe care aș putea-o numi soră.

Cu doar câțiva ani mai mare ca mine, radia frumusețe în micul nostru colț de rai, al insularilor din cartierul meu. Toți golănașii mai mari ca noi, iluștri inventatori ai fluieratului în urma trecerii vreunei frumoase domnișoare, liderii haitei noastre de lupi tineri – meseriașii fredonatori ai cântecelor lansate de Azur sau de către Generic – toți, fără excepție salivau în cel mai pur sens al cuvântului ori de câte ori ea trecea prin fața noastră. Fani declarați ai lui Costel Geambașu sau al lui Cezărică – nume grele ale muzicii de petrecere ale anilor ’80 pe plan local și nu numai – Toru’ și Cireșică – șefii noștri de trib, uneori aflați în tabere diferite, dar întotdeauna aflați în aceeași mare gașcă de cartier – mă priveau cu un fel de invidie admirativă când zâna trecea printre noi și dintre toți cei aflați împrejur, mai mereu îmi adresa doar mie câteva vorbe. Mă simțeam ca un zeu printre titani atunci când restul băieților se uitau la mine cu invidia aia pură, nemascată, cu care uneori copiii/tinerii adolescenți se împung unul pe altul.

Vecină ușă-în-ușă cu noi, am crescut cu ai mei permanent oferind-o exemplu pe ea, pentru modul cum vorbește, felul în care învață, în general…ea fiind un exemplu de așa da! și parcă mai mereu eu aflându-mă foarte departe de ștafeta ridicată atât de sus de către frumoasa șatenă a microuniversului meu.

Dintre multele amintiri păstrate cu drag aici, lângă inima ea, în micul sertăraș cu numărul 24 (numărul apartamentului vecin😄) – 2 neastâmpărate gânduri sar mereu de la locul lor și îmi inundă din ce în ce mai des memoria. O fi vreun semn al maturității depline (ca să nu spun de-a dreptul al bătrâneții😂), un fel subtil al sorții prin care îmi dă de înțeles că înaintez cu pași din ce în ce mai repezi către atingerea vreunei iluminări spirituale?😉 Mda – aș vrea eu🤣🤣🤣!

Ambele amintiri sunt de acum vreo 25 de ani, petrecute în anul de grație 1994 – an plin de evenimente extraordinare pe plan mondial – Michael Schumacher câștigă primul titlu de campion mondial în Formula 1, echipa României învinge fantastic echipa Argentinei la mondialele din SUA și – cu voia dumneavoastră – tot în 1994 are loc marele cataclism planetar, the very first contact – întâlnirea subsemnatului cu Cicioaica, eveniment cu repercursiuni viitoare pe care încă nu le putem cuantifica datorită faptului că ciocnirea de care aminteam încă produce efecte fiind prea devreme să ne pronunțăm cu privire la lucrul acesta, urmările fenomenalei acțiuni rămânând probabil în sarcina viitorilor istoriografi pentru a le descifra misterul în totalitate😂😂.

Despre ultimele două întâmplări amintite mai sus mă leagă strâns imaginea ei. Meciul României cu Argentina l-am văzut împreună cu ea și cu tatăl meu, care (îndrăznesc aici un pic cam mult poate, dar am în apărarea mea nostalgia trecutului cu care sunt învăluit) i-a fost în mare măsură figură paternă, taică’miu fiindu-i aproape cel puțin la fel de mult cum i-a fost propriului ei tată. Am stat împreună toți trei cu sufletul la gură și ne-am bucurat de victoria naționalei noastre împreună la final, cu bucuria aceea atât de rară care – odată cunoscută – vom încerca toată viața să o regăsim.

O altă amintire dragă mie este legată de seara sărbătoririi majoratului meu, moment exploziv în cartierul nostru. Nu exagerez deloc când spun că, la un moment dat s-au perindat câteva zeci, dacă nu chiar vreo sută de amici, cunoscuți sau cunoscuți ai cunoscuților😉😏 prin apartamentul alor mei. Nu aveam încă permis auto și trebuia să mă întâlnesc pentru prima oară cu Cicioaica și să o conduc la bairamul dat cu prilejul monstruoasei mele petreceri. Îmi amintesc cum numai ea a știut să-mi alunge stânjeneala și cum m-a însoțit cu mașina, știind și reușind cu intuiția ei fantastică să alunge orice teamă aflată în sufletul fetei cu care mă aflam pe bancheta din spate.

Mai târziu mi-a fost alături atunci când nevastă’mea mi-a devenit….soție🤗, ne-a fost alături când ne-au apărut în viață și cele două aspiratoare de iubire, de timp, de tot felul de resurse – amintesc aici evident pe Bia și pe Rareș. Dar ne-a fost alături și atunci când, atât tatăl Cicioaicei, dar și tata au hotărât să ne părăsească și să plece în raiul veșnicilor meciuri de fotbal, lăsându-ne cumva cu rădăcinile pe jumătate tăiate. Îți mulțumesc frumoasă femeie, suflet delicat – mi-ai fost pe rând prietenă, soră, nașă – doar tu, cara mia –Erna!