Fetița cu pompoane

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

E pentru prima oară când mă aflu în fața laptopului și mi-e un pic greuț să mă urnesc, să pornesc tăvălugul literelor, avalanșa de cuvinte – în așa fel aranjate – încât produsul finit să provoace un minim de interes pentru tine, cel care citește. Pentru că știu cât de pretențios ești, cât de bine sesizezi atunci când nu e ok, când cineva încearcă să te îmbrobodească și să nu-ți ofere ceea ce cu toții așteptați – fapte pe bune, amintiri imaginate real😀; tu nu ai răbdare și nu ești satisfăcut, decât atunci când râsul, tristețea, nostalgia – cam orice emoție care îți zgândără senzorialul să își facă simțită prezența.

Spuneam că, îmi este greu – pentru că voi scrie aici despre o fetiță, nu cu mult mai mare decât înălțimea băncii unde avea să își înceapă marea aventură a existenței ei, aici – în marea clasă…I. Privirile i se întorceau rapid împrejur, urmărind și încercând să cuprindă toate fețele colegilor din jurul său. Se simțea precum un șoricel pe punctul să fie prins într-o capcană și – nimic nu o făcea să tremure – nici amenințarea fratelui mai mare, nici nesuferitul ăla de frățior mai mic, ci numai vocea mamei pe care o auzea ca un tunet în minte – oprind-o să nu zbughească pe ușă afară, așa cum dealtfel a încercat și unul dintre noii ei colegi de clasă.

Oră după oră, săptămână după săptămână – micuța noastră cu ochi precum cea mai limpede apă din lume – își lua locul în banca a doua de la perete, lângă colegul ei și – cu zâmbetul ei ușor strâmb, care o va însoți permanent de-a lungul vieții – acumula experiență după experiență, promițându-și permanent și aranjându-și obsesiv în același timp bentița cu pompoane – că o va face mândră pe mama. Ura cel mai mult orele de sport când – domnul învățător îi așeza în ordinea înălțimii și încerca de fiecare dată -umflându-și micul piept și ridicând bărbia – să pară cu mult mai înaltă, consolând-o cumva faptul că, în dreapta ei se mai afla cineva. Privea cu o invidie reținută pe toate colegele ei mai înalte și încerca să fie prima în…toate.

Microuniversul micuței cu pompoane a explodat la începutul clasei a II -a când, un mic taifun slăbuț, înalt și cu cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-a văzut vreodată – a bulversat lumea eroinei noastre devenindu-i coleg. Din momentul acela invidia pe care o simțea pentru una sau pentru vreo altă colegă s-a transformat rapid în primii muguri ai geloziei, întorcându-și capul din ce în ce mai des către banca a 4-a de la mijloc.

Parcă niciodată nu și-a dorit să fie mai înaltă, niciodată nu și-a dorit mai mult să fie prima, parcă pompoanele ei niciodată nu străluceau cum o făceau acum și – mai presus de orice – parcă niciodată propriul ei nume nu îi mângâia mai mult urechea, așa cum o făcea ori de câte ori acei ochi albaștri i se adresa, ca și cum îi șoptea dulce și repetat – cea mai frumoasă declarație de dragoste din lume: Camelia, Camelia, Camelia…