Domnu’ Tudor

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Mai mult decât oricând – nota relativ importantă de mai sus îmi creează senzația de inutilitate și simt că nu ar fi trebuit deloc afișată. Pentru că, nu-i așa? – cum pot oare să scriu aici altfel decât o pagină adevarată în totalitate, despre un om care a fost în mod atât de nobil, de real alături de câteva generații de copii la rând, modelând caractere, plămădind suflete – în feluri prin care mi-e atât de greu să le pot descrie – ca și cum lumina sufletească a unui OM ar putea vreodată să poată fi măsurată într-un fel sau în altul.

Mărturisesc deasemenea că – numai insistența câtorva colegi m-a făcut să încerc să redau, așa cum pot – imaginea învățătorului nostru. Ezitarea mea e strâns legată de marea emoție cu care sunt încărcat, inclusiv acum, după aproape 35 de ani de când ne-am luat zborul de lângă domnul Tudor. Dealtfel ăsta ar fi și singurul instrument al cuantificării binelui, de măsurare a luminii sufletului unui OM – emoția! Emoție pe care am simțit-o din plin la toți cei cărora destinul le-a oferit șansa să fie atinși de aripa domnului învățător, aripă foarte bine conturată de eternul blazer pe care domnul Tudor îl purta aproape permanent pe umeri.

Cum am încercat să mai scriu pe aici, pe undeva – copiii – au un radar invizibil cu care natura i-a înzestrat pentru a stabili simplu, rece dacă cineva/oricine mare din viața lor – așadar un om matur cu care interacționează în orice fel sau formă la un moment dat – este bun sau rău.

În primul trimestru al clasei (mele) I, ne-a preluat o distinsă doamnă învățătoare, pe care cu regret vă mărturisesc că i-am uitat numele. Subiectiv, privesc trecutul prin ochii copilului bulversat că doamna a decis să-l numească Virgil, total opus de cum i se spunea de către cei de acasă, de restul lumii…lui. Iar lucrul ăsta reprezintă cam tot ce îmi amintesc legat de prima doamnă😊 din viața mea; și ar mai fi, evident – obligativitatea scrisului cu mâna dreaptă – eu, stângaci în toate😁 – vă închipuiți drama suferită și notele luate la demult apusa disciplină – caligrafie.

Și a intrat SOARELE – efectiv domnul Tudor intrând precum un astru în viețile noastre – cucerindu-ne cu bunătatea lui afișată, cu bunul simț cu care pe mulți ne-a molipsit – de parcă marele nostru învățător era unicul deținător al unei cutii magice, total opuse de cea a Pandorei – cutie pe care ne-a deschis-o ieșind din ea numai minuni precum bunătate, veselie, jocuri, lumină.

Patru ani, primii – cei mai importanți ai educației noastre ulterioare, a formării noastre ca OAMENI – au fost ani binecuvântați de atingerea domnului învățător Tudor. Parcă zâmbetul dulce al Denisei sau cel ușor ironic al Danei atunci au luat ființă; parcă veselia atunci i-a cucerit pe Mugurel, pe Marius Poși ori Nego sau pe bietul nostru Vio Niță (Dumnezeu să-l odihnească!); parcă galaxia de pistrui superbi ai Mihaelei atunci și-a început strălucirea, așa cum pampoanele Cameliei atunci au înflorit prima oară; marele-micuț Stanciu atunci a devenit Rață sau Dinu – Cămilă. Atunci e perioada în care abia așteptam să vină ziua de 1 Martie și să împart mărțișoare fetelor și să ofer pe cel mai frumos dintre ele colegei pe care o priveam pe vremea aceea cu ochii unui Prâslea îndrăgostit de cea mai frumoasă Cosânzeana. Atunci, toți am fost cu toții pionieri! Am fost pionierii bucuriei, am fost inventatorii tuturor jocurilor, cutezătorii întregii lumi; iar domnul nostru ne citea cu glasul cel mai drag din lume povestea domnului Trandafir, încercând și reușind să ne emoționeze pe fiecare în parte cu magica povestire a marelui Sadoveanu dar, nu atât personajul din poveste cucerindu-ne, ci un altul mult mai aproape de noi, de sufletele noastre – domnul nostru învățător Tudor!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos…un share e mare lucru

Please follow and like us:

5

20

20

20