Întâlnire de gradul 3

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Roșim invariabil gândindu-ne la multe reprize ale vieții noastre și parcă dorim uneori să apăsăm butonul de delete astfel încât un eveniment sau altul să se evapore cumva din realitatea noastră conștientă, din borcanul nostru cu amintiri. Și aproape reușim – aproape reprezintă cuvântul potrivit😀…Însă nu e nevoie decât de un click al memoriei declanșat de umbra vreunui castan oarecare, de un parfum recunoscut sau poate chiar de un vis regăsit pentru a ne reaminti tot ceea ce am încercat să ascundem într-un cotlon al conștiinței noastre.

Îmi amintesc și acum cu un puternic sentiment de regret al timpului trecut, al vremurilor când totul era îmbrăcat în culori mult mai aprinse ca acum, unde griul, cenușiul ne era necunoscut, iar blestematele poezii ale lui Bacovia ni se păreau o blasfemie adusă tinereții noastre – spuneam că, îmi amintesc și acum de faptul că ”procentul de reușită al viitoarei generații de taurine reprezintă 27% șanse de succes în cazul bovinelor înrudite de gradul 3” – sau ceva asemănător😁😁. De unde știu lucrul ăsta sau cum mi-a rămas pitit într-un cotlon al minții și a răsărit tocmai acum ca un dop de plută revenind la suprafața apei? Greu de spus și nu voi încerca eu acum să despic firul în patru încercând sa descifrez misterele creierașului uman.

Rememorez amuzat poleiala de supereroi cu care eram noi, băieții de oraș acoperiți atunci când intram în discotecile de la țară – majoritatea dintre ele vechile cămine culturale ale localităților sătești; de asemenea nu pot uita felul lacom în care ne priveau fetele de la țară, privirile pline de invidie și de ură ale băieților care nu ne cunoșteau, precum și permanenta prietenie cu care ne înconjurau ceilalți băieți care ne erau amici și parcă doreau să ne fure puțin din aura noastră strălucitoare, voind parcă să împrumute un pic din farmecul misterios al băiatului curățel, vorbind cumva diferit – de la oraș.

Într-una dintre acele magice sâmbete seara îmi atrage privirea ca un magnet o claie de păr de culoare grâului copt, lumina stroboscopului de dicotecă părând să fie atrasă numai de către mândra posesoare a acestuia. Parcă simțind privirile mele, Cosânzeana se întoarce numai pentru a mă hipnotiza cu cea mai pătrunzătoare pereche de ochi verzi care mi-a fost dat să văd vreodată.

– E Ioana, fata lui nea Ilie, a tușicii Veta, îmi spune Cornel – unul dintre prietenii mei locali, simțind parcă întrebarea mea nerostită. M-a lămurit buștean! Habar nu aveam nici de nea Ilie, nici de tușa Veta.

– E studentă la farmacie veterinară în București. Dar tu ar trebui să știi mai bine, sunteți rude parcă… – continuă cu lămuririle pretenașul. Îngaim ceva ca și cum știu despre cine este vorba și mă îndrept către barul salonașului să îmi comand curajos o bere.

– Bună, Sorin! – aud din spate. Nu mă recunoști, nu-i așa? Sunt Ioana, verișoara ta de gradul 3 și obișnuiam să ne jucăm împreună când eram mici la străbunica…Cu greu reușesc să îmi amintesc o fetiță bondoacă și grăsuță care nu ne dădea pace mie și fratelui ei mai mare. Oare cum se numea fratesu’?

– Hai noroc, Sorine! Ce mai faci bătrâne? Ce? Nu mă mai recunoști? Sunt Marian al lui nea Ilie. Buimăcit, mă întorc către vocea groasă numai pentru a-mi lăsa capul pe spate – uitându-mă fascinat la un vlăjgan care ”bătea” bine spre 2 metri, cu umerii lați și niște lopeți care-i țineau loc de mâini. Mă ia după umeri ca pe cel mai apropiat amic și mă întreabă cu o privire ucigătoare:

– Ți-a făcut vreunul probleme p’aici? Să-mi spui mie – praf și pulbere îl fac! Săptămâna trecută l-am bătut măr pe un nefericit care a îndrăznit s-o salute pe sor’mea – dobitocul își numără și acum dinții în batistă. Ia uite ce mare s-a făcut Ioana! E studentă la Agronomie…, schimbă brusc fiorosul cursul discuției.

– Sunt studentă la medicină veterinară și locuiesc în căminul de la Agronomie, își corectează Ioana fratele.

– Eu cred că nu voi mai rămâne mult timp – mă bucur nespus de revedere, le spun neutru copiilor lui nea Ilie.

– Dacă pleci, ia-o și pe sor’mea și condu-o acasă, te rog! Nu am încredere în pârliții ăștia..

Târziu, în miez de noapte simt mâna Ioanei cum îmi cuprinde brațul și parcă drumul către casa Cosânzenei mi se pare cumva prea aproape. Am nespusa plăcere să îmi amintesc de ocolul făcut pe la terenul de fotbal al satului nostru unde am făcut un mic popas tocmai la centrul dreptunghiului verde și unde am reușit să ne cunoaștem mult mai bine Ioana și cu mine; poate prea bine, așa cum i-am și spus cu jumătate de gură amintindu-i de faptul că suntem veri de gradul 3.

Fermecătoarea Cosânzeana mi-a replicat recitându-mi ca o dulce poezie: ”procentul de reușită al viitoarei generații de taurine reprezintă 27% șanse de succes în cazul bovinelor înrudite de gradul 3” Ce-i drept, nu-i strâmb, iar procentul mi se pare unul acceptabil, gândesc eu uitându-mă precum vițelul la poarta nouă cum mă trage către ea dorind parcă să începem cât mai curând meciul nostru de la miezul nopții. O cred pe cuvânt, doar e studentă la medicină veterinară!