Dorința

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

– Ați aflat ultima veste?, ne întreabă neașteptând cu adevărat vreun răspuns Sănducu.

– Le-au cumpărat părinții și fraților dinamită de la etajul 4… Înghit în sec și bălmăjesc nesigur ceva inaudibil, mai mult pentru a crea senzația că încă mă aflu și eu aici și nu m-am evaporat cumva de invidie. Pentru că un val uriaș, sufocant – care aproape nu mă lasă să respir – mă face să îmi fie foarte greu să articulez cumva măcar 2 vorbe.

– Eu am deja una mai veche de la văr’miu, lui Grasu i-au cumpărat ai lui săptămâna trecută una, iar de cea a lui Luci ce să mai spun – e roșie precum o mașină Ferrari!

Mă îndepărtez rapid de grupul format din câțiva băieți de vârsta mea, precum și de mulțimea de pici care ne înconjurau și ne ascultau fascinați, cu gurile căscate, întorcând capul ca la un meci de ping-pong când la unul, când la altul și ascultându-ne cu mare atenție – mândri nevoie mare că erau lăsați să fie martori la discuțiile noastre, ale ”celor mari”.

– Nu vrei să mergem pe la ei? Poate ne-o împrumută și nouă – eu am 10 dubluri cu timbrele de luna asta să le dau pentru lucrul ăsta, ce spui? Scutur din cap și mă îndrept rapid către intrarea în bloc.

– Trebuie să intru în casă, m-a chemat tata… O zbughesc ca un arc și părăsesc rapid mica adunare, evitând să mai răspund oricăror întrebări iscoditoare și atât de nesuferite. La intrarea în bloc mă izbesc violent de un zid și cad fulgerat la pământ. ”Zidul” începe să se smiorcăie și buimăcit disting 2 codițe de culoarea caiselor coapte care se chinuie să se ridice. Mă ridic urgent și – mai mult speriat de posibilele urlete ale Alinuței – o ajut să se ridice de pe jos. Părăsesc rapid locul ”faptei” și hotărăsc să urc cele 5 etaje fără ajutorul liftului, făcându-mi fel de fel de planuri cum să procedez mai bine, ce să le spun alor mei astfel încât să îmi ia și mie ceea ce îmi doresc de atâta amar de vreme. Mă hotărăsc că trebuie să fiu cât mai clar cu privire la ceea ce vreau – ce voi cere mai bine spus.

Zâmbesc amar amintindu-mi cum, cu ceva anișori în urmă, fascinat de celebrele patine cu rotile (știți despre care vorbesc, nu? cele cu câte 4 bucăți de mici roți atașate fiecărui pantof sport)- dorindu-mi din toată inima să pot aluneca pe cimentul din jurul blocului exact cum reușeau și ceilalți copii – am început să bat din picioare și să cer părinților ”vreau neapărat bașcheți cum are Ramona, Ancuța și Marian de la 6”. Ai mei, profitând de naivitatea mea, mi-au cumpărat o frumoasă pereche de ”adidași cu guler” inofensivi dar absolut utili – pentru că nu-i așa?: ”tot îi trebuia copilului încălțări sport”, mie nerămânându-mi altceva decât să înghit în sec acceptând semiîmpăcat situația, temându-mă ca nu cumva babacii mei să se răzgândească și să nu îmi mai cumpere nimic. Dar acum sunt mare – am aproape 10 ani – am luat premiul 2 anul ăsta, voi promite solemn că voi învăța și mai bine și sigur îi voi convinge. Totul e să îl câștig pe tata de partea mea pentru că maică’mea sigur va începe iarăși să se plângă de 1 milion de alte lucruri.

Ajung deja la etajul 3 și – parcă speriat de faptul că ajung prea repede – micșorez ritmul cu care urc; de fapt urc câteva trepte, numai pentru a coborî iarăși câteva, jucând astfel un șotron ciudat pe scările blocului. Hmmm – simt cum tot curajul cu care mă înarmasem scade vertiginos cu cât mă apropii mai mult de ușa apartamentului. “Până la urmă e un lucru util și poate fi folosit și pentru nevoile casei”, mă gândesc eu făcându-mi curaj. Plus că le voi propune să plătesc și eu o parte cu ceea ce am strâns în pușculița proprie, iar restul le voi promite că am să plătesc din economiile mele viitoare.

Ajung în fața ușii și toate gândurile mele se evaporă, toate planurile și felul cum îmi propusesem să încep discuția cu ai mei s-au pierdut pe drum. Mă uit împietrit la sonerie și privesc vrăjit vizorul negru, simțindu-mă ca și cum aș fi urmărit de către mama sau tatăl meu, aflați de cealaltă parte a ușii. Parcă ghicindu-mi gândurile, ușa se deschide brusc, iar maică’mea se uită surprinsă când mă vede, dar – trecând iute peste surpriza de moment – îmi întinde iute găleata cu gunoi vorbindu-mi repezit:

– Bun! Ai venit în sfârșit acasă. Acum du-te iute cu gunoiul ăsta, apoi vino și fă-ți curățenie la tine în cameră! Se oprește o clipă și – parcă simțind ceva – îmi pune iute mâna la frunte și mă întreabă iscoditor:

– Te simți bine? Ești cam palid și nefiresc de tăcut…

– Mă simt bine, mamă. Tata este acasă?

– Este și parcă îl auzeam că ar vrea să te trimită să umpli sifoanele.

– Sigur! Mă duc să umplu sifoanele la nea Lică dar nu înainte de a-mi face curățenie la mine în cameră – răspund rapid și făcând-o pe maică-mea să se uite acum de-a dreptul îngrijorată la mine. Fac stânga împrejur și alerg iute să duc gunoiul, scăpând astfel de privirile bănuitoare ale leoaicei. La întoarcere, mama mă așteaptă cu mâinile încrucișate la piept, iar tata, aflat în spatele ei, îmi zâmbește încurajator, făcându-mi complice cu ochiul.

– Tocmai m-a sunat mama Alinuței de la 4. Îmi spunea că ai împins-o și și-a rupt ciorăpeii. Mă gândeam eu că se ascunde ceva în spatele cumințeniei tale!, mă apostrofează mama nelăsându-mă să răspund și să-i spun că jumătate este vina și pârâcioasei de Alinuța.

Plec capul oftând și îmi vine să plâng – nu atât pentru întâmplarea asta nefericită, pentru că astfel de incidente se întâmplă atât de des – cât pentru faptul că tocmai am realizat că am ratat iarăși o oportunitate bună să pot cere alor mei ceea ce îmi doresc cu toată puterea ființei mele, ceea ce mă ține treaz până noaptea târziu făurindu-mi planuri și care mă face să visez cu ochii deschiși – lucrul cel mai important și pentru care un băiețel ca mine ar face orice să îl aibă – o bicicletă Pegas!