Comando de Chitila

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Cea mai frumoasă vacanță, de fapt cel mai frumos intermezzo al vieții a reprezentat pentru mine, pentru câțiva băieți ai generației noastre – stagiul militar obligatoriu. Nu pot compara timpul petrecut atunci cu nici-o altă perioadă a vieții noastre..de fapt sunt convins că întreaga perioadă a „armatei” reprezintă o buclă temporală închisă, cumva detașată de tot firul existențial al vieții noastre.

Am păstrat o amintire vie, dragă tuturor camarazilor mei de arme și nu numai. Îmi amintesc de căpitanul nostru de pluton, Sorin D., nu cu foarte mulți ani mai bătrân ca noi dar cu o sete de a face carieră militară care efectiv ne uimea. Revăd parcă zâmbetul marelui, la propriu și la figurat, maistru militar Fekete, cu o experiență fantastică, atât militară, dar în mod special a vieții, bun cunoscător al sufletului militarilor în termen, chiar cu termen redus – așa cum am fost noi, teriștii sau MTR – militarii cu termen redus. Revăd parcă imaginea singurului sas al plutonului nostru – Klaus D. – de o zgârcenie greu de egalat. A „reușit” performanța unică să adune toată crema „calităților” unui sas autentic bine asezonată cu coliva dulce-amăruie a unui român get-beget – viața ascetă fiind dublată de o zgârcenie dusă la extrem. Îmi amintesc și acum modul cum a încercat să negocieze cumpărarea unei antene parabolice de la băieții din plutonul alăturat până ăștia au renunțat exasperați de tocmeala la sânge făcută de româno-neamțul nostru și efectiv i-au dat-o degeaba la plecarea din unitate (după efectuarea unui zbor pe geamul dormitorului😁). Îmi amintesc perfect clickul imediat, înfrățirea perfectă dintre veteranii de vârstă ai plutonului nostru – un moldovean sadea (cu tot cu vorba dulce moldovenească la purtător) și un ardelean, la fel de bine înfipt (și el purtător al celui mai pur accent ardelenesc). Se înțelegeau băieții ăștia așa cum numai în manualele de istorie am învățat. Într-adevăr, reprezentau un model al înfrățirii istorice dintre două mari provincii ale țărișoarei noastre. Se îmbina atât de natural palinca tradițională ardelenească cu țuica autentic moldovenească, încât zbieretele moldoveanului încercând să-l învețe pe ardelean un cântec autohton, încă îmi răsună clar undeva într-un colțișor al memoriei, la fel cum nu pot uita nemuritoarele versuri de început: „Sus la umbra bradului/A fătat ursoaica pui” – nu face decât să pecetluiască una dintre cele mai sudate prietenii pe care unitatea noastră le-a „văzut” vreodată. Îmi revin în memorie perechea noastră de maghiari ardeleni – Kalman și Benedek – super băieți, cărora le datorez singurele cuvinte pe care le știu în ungurește dar care, desigur – pe care nu le pot scrie aici😂.

Însă apropiat sufletului meu mi-a rămas un alt minoritar – Dragan Nikolici – sârbul nostru, parte a cvartetului care îl mai cuprindea pe Raul Generalu – liderul nostru de facto și cel mai în vârstă dintre noi – un bucureștean get-beget, Cosmin Craimare – un tip cu o doză de umor fantastică – omul era o adevarată enciclopedie ambulantă de bancuri, iar când nu știa vreunul, inventa pe loc o glumă teribilă; și cu voia dumneavoastră, eu – mezinul plutonului, tipul permanent cu capul în nori.

Multe lucruri se pot întâmpla într-o perioadă relativ scurtă de timp, dar modul, intensitatea, felul cu care noi participam efectiv la desfășurarea evenimentelor – ne face să ne rămână permanent croșetate pe pânza memoriei noastre, astfel nemaimirându-ne de felul total opus în care trec ani buni, se scurg zile, luni întregi și realizăm uimiți cât de repede a trecut timpul și mai ales cât de puține lucruri cu adevărat importante am reținut…

Îmi reamintesc astfel de perioada obligatorie de vreo 2 săptămâni pe care am petrecut-o toți 4 la o unitate militară, parte a garnizoanei-aeroport Otopeni Militari. Inchipuiți-vă o unitate militară plină cu cadre majoritar ofițerești – atunci în jur de vreo 2000 – și numai vreo 50 de soldați în termen care asigurau garda, se ocupau de întreținerea spațiului verde al unității, iar în restul timpului pierdeau vremea fluierând și așteptând „liberarea”. Închipuiți-vă deci o piramidă răsturnată – efectiv așa arăta la sfârșitul anilor ’90 unitatea militară Otopeni Militari. Indoctrinați de regulamentele militare pe care ni le însușisem aproape la perfecție, bătând pas de defilare cu religiozitate aproape în fiecare zi, salutam în stânga și în dreapta exact conform regulamentelor mai sus-amintite – ofițerii uitându-se la noi ca la niște extratereștrii. Vedeam în ochii lor uneori mândria de a fi onorați cu un salut perfect, alteori ne întrebau nedumeriți de unde venim, iar când auzeau de unitatea de elită a Armatei Române 02238, aflate în Chitila – dădeau din cap recunoscând imediat meritele de a scoate soldați demni de haina militară. Suntem întâmpinați de un colonel – locțiitor al comandantului unității – și suntem sfătuiți pe un ton părintesc că nu e cazul să salutăm pe toată lumea întâlnită pentru că exista riscul să nu terminăm lucrul ăsta niciodată. Apoi suntem „invitați”(!!) la apelul de seară, unde am asistat cu gurile căscate la modul în care se prezentau cei 50 de militari în termen: nebărbieriți, încălțați cu pantofi sport, cu echipamentul incomplet, majoritatea dintre ei fără capelă – ce mai încolo și încoace – o adevărată blasfemie se petrecea sub ochii noștri care, în ciuda perioadei scurte de vreo 4 luni (până atunci) de armată scurse – se pare că tocmai realizam intensitatea pregătirii militare de care avusesem parte până atunci. Cine a făcut armata știe despre ce vorbesc și își închipuie perplexitatea cu care priveam „sacrilegiul” cu care își băteau joc de un moment aproape ritualic pentru noi, cel al apelului. Suntem „rugați” (de parcă existența unui ordin clar era interzisă😉) apoi de către colonel să le arătăm celorlalți felul în care se salută regulamentar și deasemenea ni se oferă comanda plutonului pentru a efectua cum trebuie un adevărat apel de seară. Ne dăm silința, mândri nevoie mare și reușim să-i impresionăm pe toți, reamintindu-le prin exemplul propriu celorlalți (dacă au învățat vreodată cum trebuie) efectuarea unui salut militar corespunzător.

Ce mai încolo și încoace – eram vedetele unității – am dus-o ca în rai. Ne-am cazat în dormitoarele piloților de elită ai armatei, am mâncat cum nu credeam că se poate mânca în armata română, am jucat biliard, baschet, fotbal, chiar și handbal. Un singur lucru nu reușeam – să ne sunăm familia. Am aflat rapid că, dacă dorim să sunăm acasă, ar trebui să ne „punem” pe bune cu telefonista unității – doamna Maricica, soția locțiitorului. Eram deja vedete locale, ni se dusese vestea drept „teriștii comando de Chitila” și ne priveau toți cu un oarecare respect amestecat cu un strop de invidie și o grămadă de ironie prost mascată. Nu ne păsa, pășeam țanțoși și aroganți precum niște curcani și reușeam astfel să fim și mai invidiați – dându-ne cocoși cu ținuta noastră impecabilă și cu modul respectuos – perfect regulamentar cu care ne adresam tuturor. Ce mai – doamna Maricica – era o victimă sigură a fantasticului cvartet din Chitila. Înarmați din plin cu șarmul și cu siguranța tinereții am reușit să o copleșim pe nevasta locțiitorului cu suficientă atenție, încât să dăm oricâte telefoane vrem, atâta timp cât era de serviciu duduița mai sus-amintită. Rețin felul extrem de apropiat și modul absolut încântător cu care „gazda” noastră a reușit să ne facă să ne simțim ca-n sânul lui Adam în scurta dar de neuitat perioadă pe care am petrecut-o în Otopeni Militari.

Acum nu mai știu exact cine și nici nu contează prea mult, însă un lucru e sigur – unul dintre noi și-a făcut curajul să mulțumească – așa cum numai un tânăr militar în termen (fie el și cu termen redus) știe și poate, evident – spuneam – și-a luat inima în dinți și a mulțumit gazdei noastre atât de bine și atât de intens, încât aceasta (gazda😄) ne-a căutat de câteva ori și pe la unitatea noastră din Chitila – probabil cu scopul să ne întoarcă mulțumirile la rândul ei – dar din păcate eram reținuți de fiecare dată cu fel de fel de îndatoriri ce nu suportau amânarea, primind în schimb întotdeauna cu plăcere pachetele cu bunătățuri lăsate la poarta unității…