Epoca de AUR

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Îmi amintesc și acum anii de AUR ai copilăriei mele, care – în ciuda epocii de aur (găunos) – au fost cumva magici, plini de farmecul de neînlocuit al celei mai frumoase perioade din viața unui om – după umila mea părere – și anume, perioada copilăriei.

Aveam doar vreo 9 ani și ceva mărunțiș 😊 și ieșeam mai mereu la joacă prin fața blocului, cu nelipsita cheie a apartamentului la gât și – împreună cu toată generația mea – ne îmbătam cu libertatea de care nimeni altcineva nu se putea bucura în zilele alea. Vorbesc de perioda de AUR a rațelor și vânătorii, de nelipsita leapșă, de 9-9 cărămizi, de lapte-gros, de miticul, unicul și cel mai probabil de majoritatea dintre voi 😉 (sâc!) necunoscutul ale-ale!– cu șuturi date cu sete în fundurile noastre pline de vânătăi.

Insula din cartierul nostru mai avea ceva unic – și anume apropierea depoului – cu toate atracțiile atât de nepotrivite și atât de periculoase, cu alergările printre liniile de trenuri, cu mesteșugul 😉 plierii capacelor de bere puse la marea artă pe aceleași linii de tren. Îmi aduc aminte de parcul din apropiere, atunci plin de buruieni dar tocmai de aceea având o valoare inestimabilă pentru noi; îmi săgetează memoria heleșteul în care vară după vară ne bălăceam, inconștienți de pericolul de înec.

Sunt atât de multe lucruri frumoase sau mai puțin frumoase dar sigur interesante cu care sigur aș umple un coș plin cu pagini pline de crema dulce-amăruie a prăjiturii pufoase ce a reprezentat copilăria mea, a ta probabil, a oricăruia dintre noi – în cele din urmă.

Mă voi opri un pic asupra unui moment în timp – 7 mai 1986. E simplu de ținut minte: ziua marei finale Steaua-Barcelona.

– Tati, pot ieși un pic la joacă?

– Ți-ai terminat temele? – mă întreabă cumva absent taică’miu.

– Sigur!- răspund repede gândindu-mă că și mâine e o zi și pot copia tema ușor de la colega de bancă. Nu tata era problema – mama era leoaica de care mă temeam – dar fioroasa regină era schimbul 2, iar eu se presupune că dormeam demult la ora la care mama ar fi putut să-mi controleze temele.

– Să nu întârzii mult…când te întorci nu uita să-mi cumperi și mie un pachet de “Snagov” de la tutungerie. Aaaaaa – și să umpli și sifonul la nea Lică. Diseară ne vom uita împreună la finală!

– Sigur, tati! Mă reped către debara, locul sifonului clasic – îl știți probabil, cel cu sticla groasă și cu plasa de sârmă protectoare – îl iau degrabă și mă reped pe ușă.

Afară – inspir cu toată forța aerul cald și simt cum mă cufund în fericire… Îmi fac cu mâna toți prietenii mei, mă înconjoară ca pe un frate multașteptat și aproape mă iau pe sus țipând că astăzi, mai mult decât oricând…:

– Suntem norocoși, Sorine! – țipă unul dintre ei. Cei mari ne vor lua și pe noi la fotbal, pe teren la Metalurgica!!

Așa ceva nu se mai întâmplase. Ca fiecare generație mai mică lăsam de fiecare dată capul jos când ceilalți, mai mari ne priveau superior și tânjeam să ne ia și pe noi de fiecare dată când se hotărau să se joace pe vreun teren cu iarbă – în cazul ăsta – terenul era numai o suprafață cu greu numită teren de fotbal dar pentru noi reprezenta Maracana. Toți aveam tricouri cu numerele 7 sau 11 scrise cu pastă de dinți, iar cei mai invidiați dintre noi aveau cusute de către mamele lor și numele lui Lăcătuș sau a lui Pițurcă. 10 era încă rar folosit, urmând să explodeze un an mai târziu când Regele Hagi va veni la Steaua noastră – purtam totuși numărul 10 și numele regelui – cucerit de driblingurile lui de la Sportul Studențesc.

Uit complet, de fapt îmi iese din minte parcă cu forcepsul orice fel de informație cu privire la țigările lui taică’miu sau de umplerea vreunui sifon. Jucăm fotbal până la terminarea timpului, până când ne săturăm de cearta dintre noi, bem apă înfierbântați de la prima cișmea găsită în cale și izbucnim în râs când ne privim zoaiele de pe propriile fețe. Numai atunci îmi amintesc de sifonul meu și mă duc să îl culeg de unde îl abandonasem strategic lângă rădăcina unei bare. Ne uităm unul la altul – parcă ne luminăm toți deodată cât de târziu este – și grăbim pasul către casă cuprinși de o îngrijorare subită cu privire la soarta ce ne așteaptă la reîntoarcerea acasă.

Intru spășit cu 10 minute înainte de începerea finalei, murdar din cap până în vârful degetelor de la picioare, cu tricoul rupt, un genunchi julit și cu părul vâlvoi – dar întinzând cu un zâmbet strâmb tăticului meu pachetul de țigări, aproape mototolit. Ascund cu cealaltă mână sifonul gol și mă aștept la ce poate fi mai rău din partea bătrânului.

– Hai să te speli – nu vreau să ne enervăm astăzi! Azi vom învinge! Știu asta pentru că arbitrul este francez, iar eu știu că francezii întotdeauna ne-au arbitrat corect. Nu înțeleg prea mult ce spune tatăl meu, dar bucuros de lipsa vreunei repercursiuni (dureroase 😁) mă îndrept către baie și revin tocmai la începutul partidei.

Vă jur că finala urmărită împreună cu tatăl meu reprezintă una dintre amintirile cele mai de preț ale mele. Îmi amintesc și acum venirea mamei de la schimbul 2 – înainte de terminarea partidei, retrăiesc parcă și acum ușurarea pe care am simțit-o în momentul anulării golului dat de spanioli după un henț, îmi amintesc înfrigurarea cu care am urmărit penalty-urile apărate de Duckadam, îmi încălzește sufleul fericirea cu care m-a îmbrățișat tata, dar peste toate astea nu pot uita sentimentul de îngheț al timpului – realizând încă de atunci că îmi voi aminti întotdeauna ziua aceea cu totul specială.

Au fost multe meciuri urmărite cu înfrigurare de atunci – cum ar fi meciurile României la mondialele din ’94 – însă parfumul acelei zile este unic și mă va urmări întotdeauna, așa cum imaginea tatei zâmbindu-mi când am intrat în casă în seara acelei zile de 7 Mai îmi va rămâne pururi croșetată în suflet, asemenea numărului 10 sau a numelui HAGI de pe tricoul meu rupt.