Nunta urbană

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Am avut prilejul să fiu martor participant la o nuntă în orașul nostru ceva mai atipică – nunta lui Sandokan, tigru malaezian de micro 5 cu o vajnică descendentă a vikingilor (sau a unor veri mai îndepărtați din Benelux😊😊).

De când îl știu pe fratili ăsta al meu – tigru neînfricat al insulei noastre din cartier a avut un mare țel și anume să poată cuceri noi teritorii (exclusiv în vestul continentului) astfel încât să facă neamul nostru cunoscut și în triburile sălbatice aflate dincolo de granițele noastre. După încercări mai mult sau mai puțin reușite care au cuprins inclusiv o evadare eșuată înainte de penetrarea RO în UE, omul nostru și-a schimbat strategia și ajutat de o malefică invenție – internetul – a încercat să cucerească inima destoinicelor fete din vest reușind numai să fie el însuși cucerit de nurii plini de senzualitate ale unei frumoase amazoane („n-am găsit altă rimă”😁) – Atina. Relația lor a decurs foarte bine, omul a plecat la ea și peste ceva timp am fost anunțați noi, băștinașii, că suntem invitați cu mic, cu mare la nunta deceniului – Atina și Sandokan și-au unit destinele și vor să le fim alături și să sărbătorim (și) românește așteptatul eveniment.

Și iată că ziua multașteptată a sosit, tinerii însurăței străluceau de frumusețe, mama românașului meu radia de fericire, iar cuscrii vesteuropeni admirau și se minunau de fiecare moment al nenumaratelor obiceiuri ale unei nunți românești. Și vine și momentul petrecerii ales într-o cârciumă bine situată pe scara valorii orașului nostru dar un pic cam nepotrivită pentru desfășurarea de astfel de momente. Bucatele bine alese, cu decență și fără să se facă o risipă inutilă, risipă așa cum numai românii noștri fac (prostește aș spune eu), cu vinișor suficient de bun – de deal ale unor cumetri de-ai soacrei mari, cu țuiculiță autohtonă a unor veri munteni ai mirelui, în fine…dacă nu era rochia miresei am fi zis cu toții că ne aflăm la o petrecere privată.

Toate bune până în momentul când unuia dintre noi (și ați ghicit! e vorba de o femeie) îi vine nemaipomenita idee să furăm mireasa pentru a completa seara asta frumoasă cu cea mai teribilă tradiție a unei nunți românești – și anume furatul miresei. Mă deleagă (ați ghicit iarăși – pe mine!) să vorbesc cu mireasa și să îi explic cât pot de bine în romgleza mea ce vrem să facem – să o invităm politicos să facem turul cluburilor din oraș vreo oră, ca apoi vajnicul flăcău să o răscumpere din mâinile noastre. Așa procedăm, cu acceptul spus cu o jumătate de gura al mirelui și pornim în trombă vreo 3 mașini spre un băruleț frumos, renunțând în ultima clipă tentației cluburilor.

Deja mireasa ne privea cumva nedumerită și ne gândeam că o jumătate de oră cu un suc în față va tempera cumva orice sentiment de anxietate. Așa facem – oprim într-o cârciumioară de vis și dracul pardon! femeia își bagă iarăși coada. Aceeași amică care a venit cu ideea de a fura mireasa continuă cu splendidul (așa ni s-a părut atunci tuturor) gând să îl punem un pic pe jar pe mire și să întârziem ceva mai mult nerăspunzându-i la telefon. Ne relaxăm cu toții, mireasa fericită și liniștită de toată atenția cu care o învăluim; bem o cafea și ne reîntoarcem într-un final liniștiți la petrecere. Acolo: Catastrofă! Ne așteaptă taifunul, iar tigrul nostru răgea din toți plămânii nemulțumit de escapada noastră. Toți ăștia care au participat la furatul miresei s-au dispersat care încotro – unul și-a uitat țigările în mașina aflată în fața blocului, alții se călcau pe picioare în goana lor către buda restaurantului, altul a descoperit subit o pictură pe perete și se prefăcea hipnotizat de parcă era martor al unei descoperiri epocale…iar despre amica cu ideile bune nu pot spune decât că efectiv s-a evaporat cu totul. Când mă întorc nu mai văd pe nimeni în spatele meu – tipic românesc. Rămân să înfrunt de unul singur mânia tigrului și îl las să urle preț de vreo 5 minute, timp în care îmi explica că e inacceptabil să rămână singur și să încerce să explice părinților miresei unde mama dracului le-a dispărut fata. Îngaim câteva scuze și dau vina pe trafic, pe rețelele de telefonie, pe vremea de’afară (era un cer frumos si plin de stele 😊) reușind să mă strecor intr-un final rușinat către scaun abia așteptând să se termine seara asta.

Nu trece mult timp și sunt chemat de mire cu un zâmbet semiforțat pe față și sunt înștiințat că mi se oferă recompensă constând în 1 sticla (era să scriu ladă😏) de whiskey și vreo 2-3 cutii cu o banală marcă de bere autohtonă. Mulțumesc bâlbâindu-mă și renunț în ultimul moment să îi spun că nu am cerut nimic.

Mă întorc cu brațele pline către masă și: stupoare! Îl găsesc acolo și pe ăla cu țigările uitate în mașina din fața blocului, și pe ăia care se împiedicau unul de altul mai devreme în drum spre ușa toaletei, și pe admiratorul de picturi abstracte expuse dar în special rămân stupefiat de reîncarnarea amicei plină de idei colosale.