Ștefan cel MAI MARE

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Nu știu alții cum sunt, însă prietenul vostru aici de față, băiatul unic al propriei mele mame, adică Io, Sorel I-ul, mă simt copleșit de fiecare dată în perioada asta a anului, de un mare dor de umbreluțe și șezlonguri așezate la umbră, de cockteiluri neapărat botezate cu sfântul alcool, înțelegeți ideea, nu-i așa?

Și unde mai bine decât în însorita Antalie să ne petrecem noi concediul? Fix acolo unde se bea cel mai bun ceai și unde se simte amprenta fostului mare imperiu otoman în fiecare piatră de pe drum. Așa că, înarmat de către Cicioica cu vreo 2 bagaje măricele de cală și vreo alte 3 la purtător, am urcat încrezător scara avionului împreună cu vreo duzină de prieteni, cu copii cu tot.

Noi, români prin definiție, adică crescuți și educați în scumpa noastră Românica, mult încercată de marile imperii, inclusiv de cel (h)otoman, hotărâm fiecare în sinea lui și fără să ne recunoaștem unul altuia acest lucru, hotărâm spuneam să le dăm cumva peste nas tuturor turcaleților întâlniți în cale, afișându-ne cu ce avem noi mai bun: țoale, chiloți de plajă, pașapoarte U.E., femei😀, etc. încercând astfel să compensăm cumva sutele de ani de umilințe la care ne-au supus țărișoara spahii și ienicerii ăștia. Deh, mentalitate de europeni mărginași… Recunosc umil și fără vreo falsă modestie că întotdeauna am simțit de câte ori am fost printr-o țară cu o istorie, hai să spunem bogată, așa cum este și Turcia, am simțit spuneam o atmosferă, un sentiment copleșitor de măreție mai degrabă necuantificabil dealtfel decât prin privirea oamenilor. Senzația asta de autenticitate, sau de forță mai degrabă este susținută din plin de către înaintașii turcilor și de istoria lor cuprinzătoare. Repet, este doar părerea și feelingul meu.

Pe scurt, după vreo oră și jumătate de mers cu avionul, alte vreo 5 ore petrecute în total prin aeroporturi și alte 2 ceasuri petrecute în autocarul care ne-a dus la hotel, am ajuns într-un final fericit, dar obositor, în jurul orei 23 la recepția gazdelor noastre de aproximativ 7 nopți.

Spun aproximativ pentru că odată făcut check-in-ul la hotel, am avut neplăcuta surpriză ca pentru 2 familii ale grupului să nu se găsească camere libere. Nervi, amenințări cu judecăți, inclusiv promiteri de bătaie parte în parte cu managerul de noapte al hotelului. Ce să spun? Neplăcute momente… Înfometați și cu nervii întinși la maxim de oferta de noapte lamentabilă a hotelului cu privire la o cină decentă, fie ea târzie, ne-a făcut să fim cu toții mult mai bătăioși și gata să ne scoatem săbiile din teacă.

Ca o mică paranteză, rămâne întipărită definitiv pe retina colectivă modul maiestuos cum vorbește limba engleză Cicioaica, ajutându-se de mâini și uneori chiar și de picioare. Cu toate astea vă jur că engleza decentă vorbită de mine, spre exemplu, este bătută de departe chiar, de nivelul (inventat pe loc😁) nu A1, A2, B1, B2…., ci Z2 Cambridge cu care nevastă-mea se face ușor înțeleasă de către toți barmanii atunci când comandă ridicând 4 degete sus cu degetul opozabil îndoit și rostind tare și clar într-o engleză cursivă: “– Vreau și eu 4 Cola!”, cu o accentuare evidentă pe ultimele 2 cuvinte…

Însetați după drumul obositor, profităm de barul de noapte cât putem de mult (în special, bărbații, recunosc😁) și așteptăm cumva lângă piscina hotelului eliberarea camerelor promise. Recunosc rușinat că hotărăsc pe loc să fac o baie în piscină, așa îmbrăcat cum am venit, tocmai ca un puseu de răzvrătire împotriva turcilor, parcă așteptând paznicul de noapte să vină și să-mi ceară să părăsesc piscina. După mine mai vine un românaș, însă ceva mai precaut și care se schimbase totuși strategic în costum de baie undeva în wc-ul din lobby. Omul ăsta reprezintă de altfel cu succes zicala pur românească ”toți pentru unul și unul pentru el însuși😉”. Liniștit după distribuirea unei camere de top ca o recompensă pentru neplăcerile produse de întârzierea eliberării camerei, brusc încetează ostilitățile și asistă precum un martor oarecare, amuzat la strădania celorlalți. Dar să nu anticipez ordinea evenimentelor și mai ales să nu intru inutil în detalii neimportante…Restul compatrioților noștri preferau să stea pe câte un scaun sau șezlong sub lumina lunii, preferând să se hidrateze temeinic și să ne facă nouă, celor din piscină câte o poză.

Printre cei care se bronzau îmbrăcați la lumina lunii și își răcoreau de zor măruntaiele cu câte un pahar de gin tonic sau mojito se distingea în mod major, el Valentino, cavaler al ordinului Aifon și mare maestru de gradul 4 al telefoanelor cu android de tot felul, un băiat cu suflet de aur cu care am recucerit pentru vreo săptămână cadrilaterul și încă nițeluș din coasta bulgărească de la Marea Neagră, fix cu 4 anișori în urmă. Mare admirator al istoriei României și al românilor în general, micul meu MARE prieten a urcat pe un cal alb și înlocuind securea lui Mihai Viteazul cu un stick de făcut selfie, a reușit să cucerească inimile tuturor turiștilor, indiferent de nație, reușind să stârnească o mică revoluție pe litoralul bulgăresc. Dar despre asta am scris la momentul potrivit, oameni buni…

Să ne întoarcem în prezent, la oile noastre, sau la turcii noștri în cazul de față și să vă spun câteva cuvinte despre prietenul meu. Acumulează ca un aspirator toate nedreptățile care i se fac și rareori reacționează pe măsura faptelor. Însă, proporțional cu răbdarea de care dă dovadă atunci când e șofer de autoturism sau pilot de avion😀 (adică fix când nu bea alcool😎), periculos de imprevizibil îi este temperamentul atunci când cutia cu nedreptăți dă pe dinafară. Ei bine, oameni buni, iar atunci când și plutitorul alcoolului depășește o anumită limită, se trezește olteanul din el, banul Craiovei rupându-și cămașa să te ajute la greu, însă distrugându-ți costumul de pe tine dacă îi greșești cumva.

Amintindu-și de chinurile răzeșilor lui Ștefan cel Mare și Sfânt, atunci când au fost nevoiți să pârjolească totul în calea turcilor și înecat de gândul că păgânii ăștia țin prizonieră de 500 de ani sabia domnitorului nostru la Stambul, Preda Buzoianul nostru se ridică brusc în picioare și făcând semn cu mâna tuturor să-l urmeze se îndreaptă hotărât către recepția hotelului. Ce urmează va rămâne mult timp în memoria martorilor prezenți și cred deja că se pregătesc niște clipuri făcute din filmările de pe camerele de luat vederi cu care să concureze cineva la vreun un concurs de umor.

• – Săr, pliz ghiv mi mai rum! – Ai nid mai rum nau!

• – Of course, sir! Please be patient! In about 15 minutes your room is available. Please accept our appologies and enjoy the lobby bar in the meantime…

Moldoveanul nostru prin adopție sufletească se întoarce către cineva din grup pentru a-i traduce corect ce i-a spus puiul ăsta de musulman, care abia depășea tejgheaua de la recepție.

• – Zice să mai așteptăm încă vreun sfert de oră (al 8-lea!!) și să mai bem ceva la bar până atunci… – îi traduce grăbit cineva din grupul nostru.

• – Ai nid ă rum nau! – Nu mai pot aștepta! – FAC IOR HOTEL! – Ai peid for mai rum deci o vreau acum! IU ANDĂRSTEND?? – încheie urlând războinicul nostru.

Piticul de la recepție a înghețat instant, așa cum a făcut-o majoritatea dintre noi, cei care îi cunosc mai puțin toleranța la răbdare amicului nostru războinic.

Vine grăbit managerul de noapte al hotelului și încearcă să-i explice răzeșului nostru, în linii mari, cam același lucru ce i-a transmis și băiețelul speriat de la recepție.

• – Sir, in about 15 minutes your room is available. Please unders….

Glasul managerului este întrerupt de țiuitul soneriei clopoțelului aflat pe tejgheaua de la recepție, Măria Sa, Ștefan cel MAI MARE lovind cu pumnul repetat în bietul instrument de atenționare:

• – Ai need ă rum nau! Ai nid tu slip! Uer du ai slip? Hier?

Și brusc generalul nostru se aruncă pe jos, în fața tuturor, își pune un braț sub cap și începe să imite un sforăit glorios. Vedem cu toții culoarea tenului managerului care se schimbă din gri pal, în verdele oului de gâscă și aproape urlând se îndreaptă rapid către amicul nostru, încercând fără succes să-l ridice în picioare:

• – Sir, your room is free now! For your trouble we give you the presidential sweet!

• – Auzi, cică să te ridici că-ți dă pe loc apartamentul prezidențial! – traduce cineva rapid.

• – Adică al lui Erdogan? – întreabă condescendent și aflat în continuare pe jos domnitorul inimilor noastre.

• – Fix ăla, boss! – îi răspunde unul dintre noi.

Cu un salt, ostașul nostru e în picioare și luându-și la țintă noua victimă, adică managerul ou de gâscă rostește tare, aproape urlând:

• – GUUUD! NAU AI NID A DRINC!

Managerului îi cade efectiv falca și abia îngaimă o scuză că recepția nu este bar, însă citește pe chipul amicului meu ceva dengerous și îi face semn piticului de sub recepție să aducă câteva băuturi tuturor ca un semn de pace.

Toate bune și frumoase, lumea în sfârșit mulțumită să-și găsească liniștea fiecare în camerele lor, însă amicul meu, plin de adrenalina succesului obținut în fața musulmanilor, hotărăște că ora 2 noaptea este tocmai potrivită pentru a verifica temperatura mării. Îmi accept soarta cu bucurie și hotărăsc să-l însoțesc protejându-ne astfel reciproc spatele de vreo intervenție mișelească nocturnă a păgânilor ăstora. Istoria a mai confirmat-o, din plin chiar…

Zis și făcut! După vreo jumătate de oră în care am căutat bezmetici prin stațiune malul Mării Mediteraneene, răsuflăm ușurați. Scumpa noastră mare ne așteaptă cu brațele deschise. Realizez rapid încă odată în seara aceea că nu am chiloți de baie:

• – Boss, un lucru îți cer și eu, nu vrei dumneata să facem baie goi? – Parcă n-aș risca să-mi strice apa sărată a mării bunătate de pantaloni…

Nici n-apuc să termin fraza că văd aruncați prin aer budigăii amicului meu. Ne așezăm rapid țoalele și ochelarii pe un șezlong rătăcit și ne aruncăm în brațele mării. Sentimentul ăla de libertate pe care ni-l oferă o baie nocturnă, goi-goluți, sub lumina lunii e TE RA PE U TIC. Aș fi spus romantic, însă cine știe ce mama naibii ați mai fi crezut😂. Și uite așa trec aproape 2 ore rapid, lacomi ca marea să ne reîncarce toate bateriile astea epuizate.

Când într-un final ieșim din mare curați precum Adam (și la fel de îmbrăcați ca și el) încercăm fără succes să ne găsim telefoanele lăsate pe șezlong. Preț de vreo jumătate de oră ne învârtim pe plajă nervoși, dar făcând abstracție total de goliciunea noastră. Aproape renunțând, îmi vine o idee salvatoare:

• – Măria Ta, oprește-te nițel să-ți spun ceva… – Mai exact ce avem de pierdut? – Bine, 2 Iphone-uri de top e adevărat și una bucată pereche de ochelari de vedere ai Măriei Tale, însă ce altceva am pierdut în noaptea asta? – Nu crezi că, în balanța lucrurilor, ieșim câștigați? – Suntem întregi? – Ne-am simțit bine? -Io-te că se ivesc și zorile curând… -Dă-le-ncolo de telefoane, sănătoși să fim!

Vă jur că observ cum chipul încruntat al amicului meu se transformă rapid într-un zâmbet larg și se îndreaptă cu viteză către mine pupându-mă zgomotos pe ambii obraji, făcând abstracție amândoi de goliciunea noastră.

• – Ai dreptate, frățioare! – Ce deștept ești!

Umflat bine de lauda amicului meu, uit hiba din logica mea și anume cum mama naibii ne reîntoarcem noi la hotel umblând goi-pușcă prin stațiune și iată că aproape cădem unul peste altul împiedicându-ne de șezlongul cu lucrurile noastre la care tocmai renunțasem căutarea. Dumnezeu este peste tot, în fiecare lucru și ne luminează mințile și drumul atunci când avem mai multă nevoie. Realizez brusc că este fix prima seară a sejurului nostru și mă tem să nu fi epuizat toate greenpass-urile oferite de bunul Dumnezeu, nouă păcătoșilor, exact din prima zi a cruciadei noastre…

TU BI CONTINUID…?

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru