ASErviștii

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Tocmai când mă pregăteam să-mi pun încă o pereche de chiloți de baie în geamantanul de umăr propriu și personal cu care voiam să cuceresc (încă odată) Antalia turcească, aud telefonul sunând cumva diferit ca și cum anunța deja o mare surpriză.

Surpriza are un nume: Marcu! Cum care Marcu? Ăla care trage-n jur cu farmecul😀. Ăla care vorbește mai mult ca două duzini de femei care se reîntâlnesc după mult timp. Exact ăla cu vocea precum celei ale unei primadone. Marcu n-o fi inventat el spray-ul cu simpatie, însă vă jur că omul transpiră din plin cu feromoni de felul ăsta, simpatici, însă pe jumătate fermentați, e adevărat😁:

• – Deci e clar, atunci! – Rămâne pe vinerea viitoare! – Iuli va veni special din Tulcea. – Și nu, nu mai știu nimic de Ta-ran-tu-lă, nu Rapandulă cum ai spus tu. Simt cum mi se înroșesc urechile de jenă pentru greșeala mea cu privire la porecla răstălmăcită a unui vechi coleg, adevărată imagine a celebrului păianjen. Bâlbâi neconvingător o scuză și întreb mai mult pentru a schimba subiectul cine va mai veni la ședința de lucru a ase(rv)iștilor mei.

Mă bucur nespus când aflu că va fi deasemenea prezent Edi Perju, precum și maestrul maur Dan, zis Morales, vechi camarad (și) de arme cu care am trecut prin multe bătălii, mai mult pierdute decât câștigate, dar care ne-au călit amiciția într-un mod indestructibil de-alungul timpului. Morales face parte din trio-ul Cotoi/Morales/Sorel, formație de rock alternativ local, trupă de manele de creșă, bandă de hip-hop și-așa, de mare impact socio-cultural local, ce mai încolo și-ncoace, Morales fiind figura centrală a cam tot ce-a dat mai bun orășelul nostru de provincie în ultimul sfert de secol.

Bine resetat emoțional după un concediu cu de toate, despre care am vorbit/scris sau voi vorbi/scrie curând😌, pornesc încrezător către întâlnirea cu lupii (foști) tineri ai facultății mele (mintale). Vă jur cu toată sinceritatea că, în momentul revederii cu marele șef de trib, Iulică, aproape mi-au dat lacrimile și efectiv l-am luat în brațe, omul probabil gândindu-se că am mai multă nevoie eu de lucrul ăsta, decât oricine. Și cam așa și era…Bine zdruncinat de o veste neplăcută cu privire la plecarea spre o lume mai bună a unei colege din școala generală, vă mărturisesc că nu eram într-o dispoziție tocmai festivă.

Ei tocmai asta e și calitatea lui Iuli – omul simte ce simți și tu, abilitate majoră cu care și-a cimentat lidărșipul micului nostru cuib de legionari ai wist-ului sau de spartani ai renț-ului. De aceea a reușit întotdeauna să ne unească pe toți într-un fel unic, aproape de neconceput. Mă uit în ochii lui și văd acolo urmele timpului, poate unele dezamăgiri, dar și multe mici bucurii pe care viața ni le oferă tuturor. Îmi va rămâne mult timp în minte imaginea cu care mi-a mărturisit că a fost alături de oameni pe care efectiv i-a ajutat atunci când le era cel mai rău, fiind îngropați cu totul în mocirla vieții, abia observându-li-se degetele cum se ițesc din noroiul existențial. M-a lovit tare poza asta mentală, însă și mai mult m-a cucerit frumusețea cu care privește viața, iubește micile plăceri ale existenței, așa cum e și întâlnirea asta cu noi:

• – Bine măi, soldații mei! Rușine să vă fie, tuturor! A trebuit să treacă 27 de ani și să vin eu tocmai din Tulcea pentru a vă întâlni și voi pentru prima oară după atâta amar de vreme?

A rezumat perfect situația noastră socială. De la întâlnire lipsește momentan domnul Perju despre care am aflat de la Marcu, inventatorul mic-dejunului cu vodcă, că e pe drum:

• – Perju și-a cumpărat un scuter și va pleca din București curând. Va ajunge preconizez pe la a cincea carafă cu vin.

Noi, ceilalți ne uităm stupefiați unul la celălalt, nevenindu-se să credem ce auzim.

• – Poate vine cu scuterul în portbagajul mașinii…– încerc eu timid să înțeleg situația.
• – Dacă vine cu scuterul, îl vor aduna ăștia de la rutieră cu fărașul de pe carosabil, adaugă Iulică.

Ca deobicei, antisistem cum îl cunoaștem, Morales simte să ia cuvântul:

• – Am încredere totală în Perjone că va ajunge călare și întreg la Felinare!

Și a ajuns întreg, dar nu călare. Recunosc spășit și mi-e ciudă că nu am fost prezent și la Felinare, unde s-a consumat întâlnirea cu motociclistul nostru de ocazie. Soarta, pardon, Cicioaica și-a băgat din nou coada și a organizat un rendez-vous cu niște amici buni fix în seara aceea, aparent fără să știe că aveam programată întâlnirea cu ase(rv)iștii mei.

Din motive pur personale și egoiste, dar de suflet, nu vreau să intru în prea multe detalii cu privire la discuțiile noastre, mai ales că voi anula negând total pentru prima oară nota de început și vă voi spune că totul s-a petrecut întocmai așa cum vă spun, dragii mei😂. Rămân cu bucuria reîntâlnirii și cu lacrima ștearsă pe furiș amintindu-ne de Alin, colegul nostru plecat parcă mult prea devreme pe marile câmpii ale vânătorii veșnice.

Un lucru mă zgândăre totuși continuu și nu-mi dă pace. Mai degrabă un personaj anume, care ar merita cu siguranță să fie mai bine creionat într-un viitor articolaș, pentru că ăsta este cu siguranță și micul nostru MARE prieten, un IMENS pesonaj, dacă îndrăznesc să-l numesc așa pe Marcone al nostru. Cine știe? Poate cu altă ocazie. Momentan ar fi de ajuns să spun că omul uită să respire vorbind…

Mi-ar sângera degețelele dacă nu aș aminti un pic aici și despre întâlnirea 2.0 de a doua zi, undeva într-un colț de rai al județului nostru, unde se află casa de la țară a amicului nostru, Marcu. Recunosc spășit că am ajuns ultimul la întâlnirea asta, iar oștenii mei erau deja binedispuși, Morales scuzându-se chiar după un timp și retrăgându-se strategic un picuț pentru a-și reface forțele vreo jumătate de oră într-o încăpere răcoroasă.

• – Bun, acum că l-am culcat pe Morales, nu vreți să scoatem noi un pic boxele și să ne bucurăm de ceva muzică de calitate?

Iulică și cu subsemnatul ne uităm stupefiați unul la altul și izbucnim în râs, imaginându-ne deja somnul de frumusețe stricat al lui Morales. Marcu vorbește neîncetat și are o părere despre orice. Atunci când face o pauză de hidratare bahică, ducându-și paharul la gură, liniștea satului de deal lipsește în continuare cu desăvârșire pentru că orice idee începută de ElMaricon este continuată de Bolt, cățelul familiei, sau așa cum rezumă plastic Morales: “– Când tace Marcu, latră cățelul!”. Rămâne totuși antologic momentul explicației și iluminării noastre, a tuturor, a unui flagel mondial și mai exact a ALCOOLISMULUI. Dezvăluirea secretului bine păstrat de către psihiatrii din întreaga lume ne-a fost dezvăluit sub jurământul făcut solemn pe verde stop de a păstra marea taină, de către cine credeți voi? De nimeni altul decât de către maestrul prânzului stropit cu vin, Marcu, sufletul ăsta boem cu voce adolescentină și cu logoreea lui infinită. Și îmi extind asupra voastră, a tuturor celor ce veți citi uimiți, îmi extind spuneam jurământul făcut de a nu sufla o vorbă nimănui despre marea enigmă pe care o veți afla la rândul vostru în cele ce urmează:

• – Închipuiți-vă, dragii mei, că undeva în partea dreaptă a craniului se află un punctuleț mic ca vârful unui bold, iar nemernicul ăsta mic e vinovat de toată vodca pe care o bem! – Nu vă uitați neîncrezători la chelia mea, că este fix așa cum vă spun io. – Deci nemernicul ăsta e vinovat de toată dorința noastră de a mânca, de a face sex, de a iubi și da!, mai ales de a bea. – Așa că inamicul meu cel mai mare e punctulețul ăsta nenorocit care e permanent însetat. – E foarte greu de găsit fiind atât de mic, însă abia aștept momentul în care vor descoperi ăștia tehnologia cu care să-l extragă pe nenorocitul ăsta din culcușul ăla cald al lui. – Dar până atunci ridicați paharele, ase(rv)iștii mei și beți până la fund, poate-poate vom reuși să-l înecăm pe nesătulul ăla mic din creierașul nostru…

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru