Brânză. Andrei Brânză!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Vă mai amintiți de Teambuilding? E vorba despre filmul ăla românesc unde am râs cum ar trebui să râdem cu toții uneori – adică din tot sufletul. Și nu neapărat pentru că nu aș fi intuit unele glumițe sau situații din film, ci mai degrabă tocmai pentru lucrul acesta, pentru felul natural și liber cu care erau afișate situațiile perfect credibile în filmul de mai sus. Vizionarea lui mi-a adus aminte de câteva situații de felul ăsta la care am fost părtaș activ, una dintre ele petrecându-se demult, în secolul trecut chiar.

De fapt, ca să fiu sincer – nu exact teambuilding se poate spune că ar fi denumirea micii aventuri la care am fost martor semiparticipativ în apusul anului 1999 ( o mie nouă sute nouăzeci și nouă, oameni buni!). Tinerel, frumușel, cu un suflet avid de a cunoaște lumea asta întreagă și de absorbi cât mai multă experiență, am spus DA imediat atunci când șeful meu de pe vremea aia m-a invitat alături de alți câțiva colegi cu ceva mai multă vechime, pentru a-i fi însoțitori într-o mică plimbare la o celebră pensiune (aproape) montană a județului nostru. Scopul principal îl reprezenta evident tot afacerile, trebuind să ne întâlnim cu un potențial partener de biznis pe acolo, dar lucrul ăsta aveam să-l aflu evident ulterior. Oficial, excursia reprezenta o bună ocazie de a suda relațiile în firma noastră. În fine, situația reprezenta perfect dictonul win-win. Pe scurt îmbinam utilul, cu plăcutul. Toate bune și frumoase, ne urcăm cu toții într-o specială dacia papuc cu 4 locuri pe care firma noastră o deținea pe atunci, mașină bună la toate, de la cărat marfă sau muncitori😋, până la distribuit vreo 5 persoane bine înfipte ca și noi, către o cârciumioară veselă de deal (sau de munte). Șoferul? Ați ghicit – tot eu, pentru că, nu-i așa? Oricum eram prea verde în firmă să consum băuturi alcoolice cu veteranii.

Toate bune și frumoase până aici, ca întotdeauna micile reuniuni vesele ale românașilor lăsându-se cu dansuri pe mese. Ne ajutau e adevărat și vremurile alea în care cam totul ne era permis. Nu cred că erau încă pe vremea aceea filmele cu atenționări de vârstă, dar ce vorbesc eu aici? – nici măcar firmele de cablu nu erau ce sunt astăzi. Oamenii împărțeau cam totul, de la cablu tv pe țeavă, prin pereți comuni, până la apa plătită în comun, iar cei care aveau repartitoare proprii la apă sau curent învățau la rândul lor rapid cum să împrumute haiducește de la stat, reușind să dea peste cap contuarele cu fel de fel de magneți sau improvizații tip maimuța. Ce UE? Ce NATO? Trăiam o libertate vecină cu frenezia, asemănătoare poate cu cea cu care trăiesc francezii încontinuu de pe la revoluția lor franceză încoace. Apropo – vreți să știți cine sunt cei mai socialiști, chiar comuniști dintre pământeni? Francezii, fără a avea egal! Au ăștia o ură pe toți cei care trăiesc un pic mai bine ca și ei, încât ar face o revoluție în fiecare cartier sau în fiecare anotimp. Însă, asemănările se opresc aici. Nu au cunoscut niciodată francezii comunismul și ferească bunul Dumnezeu să cunoască socialismul de aur vreodată oricine, așa cum l-am cunoscut noi pe vremea lui nea Nicu! Mor de necaz când văd atâta nostalgie prost îndreptată către niște lucruri care în definitiv nu au existat niciodată cu adevărat. Și eu am nostalgia trecutului, a copilăriei mele, poate a unor valori definitiv pierdute, însă de aici până la a (re)nega tot ce este prezent sau până la urmă a omite voit plusul de calitate al vieții adus odată cu pierderea identității de pionier al patriei, e o cale lungă…

Dar iarăși mă lăsați să umblu prin porumb și să discut discuții…Să revenim la oile noastre, așa cum bine spunea pe undeva domnul Becali și să continui un pic aventura mea de la sfârșitul mileniului trecut.

Spuneam deci că reuniunea noastră s-a desfășurat sub cele mai destinse auspicii, lăutarii fiind prezenți la fix pentru a încununa o asemenea desfășurare de forțe. Primarul din sătucul de munte (sau de deal) ne însoțea și el și nu contenea cu laude la adresa șefului meu. Știm cu toții cine era în trecut primarul – omul bun la toate al vechiului sistem, poate chiar șef și pe la vreun ocol silvic, deci omul potrivit dacă aveai nevoie de vreun lemn spre exemplu😁. Și atunci de unde atâta curtoazie pe invers? De ce îmi pupa în cur pe românește șeful? Păi șeful meu era un fost secretar de partid și numai un deceniu de la revoluție e o perioadă scurtă de timp pentru a eroda legăturile intens sudate de-alungul timpului roșu al politicii noastre autohtone. Mi-a plăcut dansul de final în care ni s-a adus nota de plată însoțită de fața roșie a primarului care insista ca toată consumația să fie plătită de el. Și aici intervine măiestria șefului meu care nu a refuzat cumva mitocănește insistențele omului, însă, aflat într-o pauză de recuperare a acordeonistului, s-a dus discret la șeful de salon și a achitat întreaga consumație lăsând și un bacșis gros. Vă închipuiți fața primarului plină de adorație la aflarea acestui gest măreț. Că va plăti în curând înzecit, măsurabil în cherestea sau poate căpriori, asta o va afla și el și noi un pic mai târziu😜. Rămâne gestul august făcut de imperatore și trebuie să recunosc că am folosit de-alungul timpului de câteva ori aceeași tactică (însă fără vreo recunoaștere ulterioară de vreun fel🙃).

Toate bune și frumoase, însă la final șeful meu roagă gazda noastră primitoare să ne îndrume către cineva care are niște țuică de prună de vânzare. Se apropia curând Crăciunul și unde să găsim marfă mai bună, dacă nu în patria sucului de prune aflată în satele noastre de curbură? După o clipă de cumpănire, primarul anunță triumfător:

  • – La nea Vasile Brânză găsim cea mai bună țuică de prune făcută prin părțile astea! – Are omul căzănelul lui, alege pruna una câte una, exclus să ajute cumva fermentarea cu zahăr și îl ajută și băiatul lui cel mare, Andrei. – Ce ți-e și cu ăsta, cu Andrei adică… – continuă cumva ca pentru sine să-și scoată vorbele din gură primarul. – S-a întors acasă acum vreo 10 ani din București. – Băiat isteț Andrei ăsta, un munte de om cu părul ca pana corbului, așa cum are și taică-su, nea Vasile. – A albit totuși complet într-o noapte. -Andrei, nu nea Vasile! – Cine îl vede lângă ta-su’, spune că i-o fi vreun frate mai mare bătrânului.

Șeful meu asculta doar cu o ureche conversația primarului, adormind aproape de căldura aflată în mașină și obosit mai ales după masa copioasă. Ajungem într-un final la casa omului, primarul se grăbește să ne prezinte și tocmai când se pregătea să-i spună ce dorim, simțim efectiv cum aerul devine încărcat de electricitate. Se simțea o presiune atmosferică de zici că era pe punctul să fulgere din senin. Realizez rapid un duel al privirilor între șeful meu, trezit brusc din moleșeala petrecerii de mai devreme și băiatul lui nea Vasile, Andrei. Brusc tonul discuției devine rece, protocolar chiar, noi mulțumindu-ne să privim doar uimiți duelul privirilor celor doi. Era clar că se cunosc și că se respectă reciproc, dar rece, într-un fel necunoscut nouă. După finalizarea afacerii țuica, ne îndreptăm cu toții către mașină, iar șeful meu se întoarce brusc către partenerul lui de duel ocular și-l întreabă ingenuu:

  • – Știți, parcă v-aș cunoaște de undeva…
  • – Ne cunoaștem tovarășe! Sunteți născut în octombrie 1950, aveți 2 frați și 1 soră și ați avut indicativul 14140 în primul an făcut la academia Ștefan Gheorghiu.

După o perioadă de perplexitate maximă, urmează clipe de efuziune emoțională cu privire la trecutul comun al celor doi dueliști și încep să-și depene câteva amintiri cu privire la perioada aia, de aburii revoluției noastre, unde nu știai cum se vor întoarce sorții istoriei noastre, iar nevestele băieților cu ochi albaștri își piteau carnetele de partid ale soților în congelatoarele proprii. Aflăm de la tovarășul Andrei că a albit într-o noapte de decembrie a anului 1989 și că nimeni și nimic nu îl poate face să spună ce i s-a întâmplat atunci. Suntem informați doar că a luat decizia pe loc să se retragă la casa părintească și să-și continue viața cât mai simplu. Aveam să aflu un pic mai târziu de la șeful meu că, despre misteriosul Andrei, se știa doar că este un tip deosebit de deștept, aflat în elita fostei noastre securități și că nimic altceva nu se cunoștea cu privire la ce ocupație avea și mai exact echipa din care făcea parte.

Mi-aș paria toți banii din portofel (dar nu și cei de pe card😂) că ați uitat majoritatea dintre voi cine a fost nenea Pavel Coruț. Parcă vă și văd cum vă buluciți cu toții să gugăliți grăbiți și să aflați despre scriitorul-securist no. 1 (sau securistul-scriitor dacă doriți) al Daciei noastre libere. Ei bine, da! – tovarășu’ Andrei Brânză părea fix un personaj coborât dintre paginile unui roman de spionaj mioritic al ofițerului de contrainformații Coruț. Și cum să nu fi fost altfel? Care Jason Bourne sau James Bond? Brânză-al nostru avea de toate – înalt era, ochi albaștri avea, nume de dac liber poseda, ce mai încolo și încoace, tovarășu’ securică reprezenta un adevărat erou de luptă anti-BUBULI.

P.S.: Dacă știe cineva cine sunt bubulii, vă rog să îmi spuneți și mie. Voi aprecia în mod deosebit🥰

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *