Copiii minune

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Căldură mare, prieteni! Și – ca să punem capac peste toată canicula asta mare, nici bericică nu mai pot bea pentru că am intrat de curând la o mică dietă/cură. Și iată cum stau satisfăcut nevoie mare sub umbrela din curtea proprie (pe persoană fizică) și cum admir mândru, dar cu o mică strângere de inimă noul nostru gard care ne împrejmuiește curtea. Costul final e nesemificativ raportat la satisfacția lucrului bine făcut (sau mai degrabă atât cât s-a putut). Am muncit cot-la-cot cu nenea sudorul, învățând pe deasupra și un pic de meserie, astfel consider banii pe care i-am dat omului inclusiv o investiție în educația mea. Frumusețea rece a noului gard nu reușește deloc să ne potolească setea (Cicioaicei și mie) atunci când în sfârșit ne liniștisem un pic și încercam să ne dăm seama cât de profund a afectat bugetul familiei operațiunea gardul. Realizăm rapid că nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut (dar chiar nimic, praf, zero😜) decât să bem un pahar cu apă plată de izvor de la frigider pentru a ne potoli uscăciunea gâtului și să luăm serios în considerare opțiunea de a încerca să predau și eu la rândul meu altor cunoștințe marea artă a sudatului (măcar a unor fraze) ce tocmai mi-a fost predată recent. Dar pe cine păcălesc eu? Nu sunt făcut pentru meditații de felul ăsta. Meseria e brățară de aur, iar eu când mă uit la mâinile mele, nu văd pe nicăieri strălucirea metalului nobil. Chiar așa – cât de mișto ar fi să se poată inventa o aplicație, să se creeze o magie tehnologică de felul ăsta, prin care tu, citind ce prostii scriu eu pe aici, să fii taxat ori de câte ori ai zâmbi, sau de ce nu? – de fiecare dată când inima îți pompează mai repede sângele în piept!? Vă spun eu – ar fi cumva nedrept și ar anula într-un fel toată transpirația inspirației subsemnatului. Io-te – spune-ți-mi voi mie unde mai aveți voi prilejul să citiți alăturări ale cuvintelor de genul celei de mai sus decât la umilul vostru pretenaș? Prefer de 1000 de ori anonimatul unui zâmbet sincer, al unei emoții reale decât niște reacții forțate. Parcă îmi și închipui cum nici nu terminați bine de citit rândurile care urmează și imediat vă veți repezi cu toții să mă felicitați pentru măiestria cu care masacrez frazele pe aici.

Dar mai bine să revenim cu picioarele pe pământ (cum spuneau niște betoniste aflate în grevă care turnau de zor km întregi de asfalt pe centura metropolei noastre😉) și să încep mai bine să vă spun că tocmai când dezbăteam cu mine însumi dacă să mai beau sau nu un pahar cu apă plată, telefonul meu drăgălaș începe să vibreze neliniștit anunțând parcă apariția unui eveniment deosebit. Și mare dreptate a mai avut…Iată cum câțiva colegi de suflet ai generației mele de pionieri cu șnur roșu propun să ne întâlnim la o mică discuție pentru actualizarea informațiilor, evident. Parcă citindu-mi gândurile, Cicioaica mă privește pe sub sprâncene și îmi răspunde imediat întrebării mele mute:

  • – Poți pleca unde dorești, dragul meu! Cu singura condiție să fii prezent acasă în cazul în care va veni Marius, instalatorul nostru. – Ai uitat de țeava spartă din baia de la etaj?

Cum mama naibii să uit? Voi, mă știți! Băiat descurcăreț, am avut prima oară impulsul să-l sun discret pe Marius și să-l fac să amâne cumva intervenția. Însă, aflat încă sub influența apatiei create de golul lăsat în suflețel (și prin buzunare) de către proiectul garduldelapoartăpânăînfundul(pardon!)curții, las la voia întâmplării lucrurile și decid totuși să mă duc cu mașina la întâlnirea cu pionierii mei, cu intenția de a rămâne cel mult o jumătate de oră. Bineînțeles că am plecat de la locație abia 5 ore mai târziu, fiind chiar ultimii oaspeți de la terasă – cu sufletele ușurate de orice grijă și cu inimile bătându-ne puternic de emoție. Nu știu cum naiba se întâmplă, însă fiecare întâlnire cu generația E este plină de neprevăzut, fiind de fiecare dată încărcată de o bucurie sinceră, de un dialog savuros, râsul fiind la el acasă aici și oricât de necăjit ai fi reușind în final să eșuezi râzând cu lacrimi, să te destinzi cu adevărat.

Fetele ca de obicei au fost încântătoare, în timp ce noi, băieții reprezentam fiecare câte un quintal de mușchi (de pădure). Recunosc spășit că nu eram într-o formă deosebită având în vedere evenimentele despre care v-am amintit mai sus și stăteam ca pe ace așteptând să mă sune Cicioaica și să mă anunțe de sosirea instalatorului (care nu a mai venit în seara aia, Domnul fie lăudat!). Și cum stăteam eu și îmi înecam amărăciunea într-un pahar cu apă tonică cu gheață ascultând ușor melancolic cum își deapănă amintirile colegii mei despre vreun profesor sau despre altul, aud în dreapta mea cum prima mea colegă de bancă pe care viața mi-a dăruit-o, Elsa, crăiasa zăpezilor de iunie – o aud vă spuneam cum mă întreabă aparent fără legătură cu nimic:

  • – Sorin, tu știai că eu am fost un copil-minune? – Am fost dată și la ziar, nu se poate să nu știi!? – La vârsta de 1 an și jumătate am căzut pe burtă de la etajul 4…- Am avut zăbrele la geamuri pân’ la 18 ani după episodul ăsta. – Am fost vedeta cartierului. – Veneau vecinii să mă vadă ca la circ. – Dacă mamei îi venea ideea să taie bilete la intrare ne îmbogățeam cu siguranță.

Vă jur că trebuie să fi făcut o față lungă de tot, ochii probabil ieșindu-mi din orbite, iar tonicul din gură evadându-mi brusc pe nas, aproape înecându-mă de stupefacție. Zâna aflată în stânga mea (fix invers ca în poza de grup), situată exact lângă biata mea inimioară, minunata Cenușăreasă – cu felul ei mucalit de a fi, o întreabă pe Elsa cu intonația cea mai naturală din lume:

  • – Cum adică, Mariana, tu din cauza asta ești așa, în felul ăsta? Tonul ușor afabil, ironic, însă plin de o duioșie dezarmantă al Cenușăresei noastre nu face altceva decât să aducă la limita paroxismului dialogul halucinant.

Iar răspunsul mecanic și ingenuu al domnișoarei Mariana copilu minune oferit prompt: – Da!, ne-a făcut imediat pe toți să izbucnim într-un râs general.

Eu mă uitam de la o eroină la alta, capul făcându-mi ping-pong de la stânga la dreapta parcă nevenindu-mi să cred ce aud, cu bănuiala ca nu cumva să fiu luat la mișto. Mă uit către materia cenușie a grupului nostru, la strălucitoarea Albă-ca-Zăpada, însă ochii ei mă priveau cu aceeași nedumerire amuzată. Cunoașteți cu toții cred sentimentul acela sâcâitor când tocmai afli ceva și care pare atât de neverosimil, de greu de crezut, încât ai senzația că ești luat la mișto. Și tocmai în momentul în care credeam că nimic nu mă va mai surprinde (cel puțin în seara aceea) aud vocea mărețului nostru coleg, Lorențo Hamas, veteran al serilor tărzii (sau al dimineților devreme😜) și adevăratul stăpân al cafelelor cu lapte (am numărat fix 9 shoturi de espresso băute de amicul nostru și asta numai în decursul a vreo 4,5 ore):

  • – De ce vă mirați, copii? – Și io am căzut între scări de la etajul 4, dar eram în clasa 1 și m-am oprit un pic într-o bară metalică pe la etajul 2, apoi continuându-mi căderea până la parter. – 20 de copci am avut cusute în buză! – ne arată cu degetul prințul semipurșisimplu urma războiului avut cu scările blocului.

Și acum, dragi fete și băieți, urmează cea mai mișto concluzie pe care nimeni altcineva în afara Cenușăresei noastre cred, nu putea s-o prezinte mai plastic, atât de natural:

  • – Și noi ne mai mirăm cum de există chimia asta între tine și Mariana, concluzionează perfect Cenușăreasa. – Pe voi v-au unit căderile…- Pe Mariana căderea pe burtă, iar pe tine, Dănuț căderea în cap și v-au făcut pe amândoi niște copii-problemă, pardon! – minune am vrut să spun, așa cum frumos și potrivit spune Mari a noastră. – Pe scurt: sunteți două căzături frumoase! – Voi realizați ce supertrupă ați fi putut face? – Parcă văd și titlul formației: MARIDAN – COPIII MINUNE – Genul muzical ar fi fost irelevant cu un așa nume de scenă – Plus că Mariana avea deja un nume în show-biz, ea apărând deja la ziar. – Păcat că nu știam încă să citim pe vremea aceea. – Chiar așa, încheie apoteotic discursul Cenușăreasa blondă, draga mea Mariana caută te rog ziarul ăla de acum 40 și ceva de ani și trimite-ne și nouă un print-screen pe grupul clasei.

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *