STEAUA vs DINAMO

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Mare balamuc, rupere de tricouri și depresiuni nervoase a creat și creează încă bag de seamă – și mare minune să nu creeze și pe viitor – marea încleștare Steaua-Dinamo (sau Dinamo-Steaua). Și să nu începeți cumva acum cu discuții infinite despre cine este adevărata Steaua sau cine deține cu adevărat palmaresul ”marii” echipe Dinamo. Eu, un singur lucru știu și cu asta basta! De câte ori se apropie vreun meci între cele două mari rivale, fie că e vorba despre vreun meci obișnuit de campionat, ca să nu mai pomenesc de vreo finală de cupă internă, mă apucă o scârbă de emoție, de neliniște de care nu pot scăpa decât după finalizarea meciului. Iar lucrul ăsta aș vrea să rețineți un mare adevăr – indiferent dacă mă uit la meci sau nu. Scârba, adică emoția asta intensă, stă precum un șarpe veninos la pândă și mușcă cu furie ba din săculețul cu bucurie, ba din cel cu dezamăgire – ambele săculețe situate fix sub biata mea inimă. Am făcut chiar un RMN recent și să știți că săculeții de care vă vorbeam se află fix acolo unde vă spuneam, unul de culoarea sângelui, iar celălalt albastru de ciudă. Nu pot fi eliminați chirurgical, m-am interesat. Mi-a spus doctorul că sunt de două feluri – ori albroșii, ori roșalbaștri.

Nu există detașare completă astfel încât să eviți cumva vreo dezamăgire cruntă și să spui stop afecțiunilor ăstora fără leac cu numele dinamovită acută sau suflu stelitizat. Îmi aduc aminte perfect de două mari momente în timp, de două dueluri Steaua-Dinamo – ambele având loc în două borne importante ale viețișoarei mele, Voi încerca timid și neîndemânatec să vă povestesc și vouă cu rugămintea să iertați probabila viitoare văicăreală deja arhicunoscută de către voi, văicăreală cu care vă ard uneori retinele. În fine – citiți pe riscul vostru! Eu v-am atenționat exact cum fac ăștia înainte de fiecare film sau documentar: următorul program conține încercări lacrimogene de descriere a unor fapte ipotetice sau nu și care pot afecta emoțional neuronii cititorilor.

Cronologic, prima încleștare a marelui nostru derby românesc de care vreau să vă reamintesc a avut loc în data de 3 noiembrie 2001. Spre deosebire de alte meciuri fantastice Dinamo-Steaua, data aceasta în timp constituie doar un alt obișnuit clasic de România, cu nimic deosebit de altele avute în timp. Însă NU și pentru mine! Fatidica dată coincide cu data căsătoriei subsemnatului și cu atât mai mult, din motivul acesta nu pot uita felul cum viața mi-a făcut cu ochiul la mișto pentru prima oară, de parcă mi-ar fi spus ai să vezi tu ce te-așteaptă de-acum înainte. Recunosc că, în ciuda emoțiilor cu privire la evenimentele multiple care aveau să aibă loc în sâmbăta aceea rece de noiembrie, șarpele acela veninos stătea mereu la pândă și aștepta să muște fie din săculețul roșu, fie din cel albastru. Și parcă mai mult ca oricând până atunci, îmi doream victoria Stelei mele. Pentru că nah! – așteptam un semn că totul va merge ca pe roate de atunci înainte și că delicata mea viitoare soție se va dovedi cea mai diafană nevastă pe care un stelist ar fi avut-o vreodată, iar căsnicia mea va fi numai lapte și miere. Superstițios cum mă cunoașteți, m-am prefăcut toată ziua că nu există meciul și îmi doream să aflu de-a lungul ceremoniilor din ziua aceea un rezultat mare al Steluței mele. Un lucru e clar – a ținut din plin soarta să mă anunțe de scorul final, ajutată e adevărat de magnificii mei amici,  Adi – adevăratul stăpân al inelelor și Dan – căpitan de plai, zis Morales sau Întunecimea Sa (bolnavi amândoi de dinamovita acută de care aminteam mai sus), iar lucrul ăsta în plină desfășurare a mărețului nostru obicei mioritic, al bărbieritului mirelui. Da! Atât de bătrân sunt sau mai bine spus atât de devreme m-am însurat – încât trebuie să vă reamintesc că încă aveau loc pe vremea aceea prin orășelele de provincie ritualuri drăgălașe cum ar fi îmbrăcatul sau bărbieritul mirelui de către flăcăii sau cavalerii de onoare. Îmi aduc și acum aminte de emoțiile lui taică-miu, căruia îi lăcrimau ochii la auzul acordeonului, însă nu pot uita golul lăsat în suflețel de mușcătura viperei din săculețul albastru de care vă spuneam că-l am sub inimă. Rădeau de se prăpădeau amicii mei și mă consolau dându-și coate și spunându-mi cu deferența plină de ironie a învingătorului:

  • – A bătut Dinamo cu 2-0, Sorele! Au marcat Mihalcea și Bolohan. Însă nu te necăji prea mult – tot răul spre bine…Noi să fim sănătoși! Măcar ai grijă în biserică să nu te calce Cicioaica pe picior!

Și am avut! Am avut o durere în piept toată ziua. Cât despre biserică și despre obiceiul de a nu te lăsa cumva, ferească bunul Dumnezeu și Măiculița Domnului, călcat de mireasă pe picior pentru a nu fi apoi încălecat de ea toată viața, am uitat cu desăvârșire avertismentul ăsta pueril. Dealtfel consider o mare prostie să ne luăm după aceste superstiții arhaice. Spre exemplu vreau să vă spun că eu cred în egalitatea totală a celor doi parteneri într-o căsnicie și fiecare e liber să facă numai ce vrea…soția, evident.


Dar să lăsăm acestă zi de tristă amintire (doar fotbalistic vorbind) și să vă aduc un pic mai aproape, dar nu cu mult și să vă reamintesc de un mare derby pe care sigur nu aveți cum să-l uitați – cel din primăvara anului 2007, mai precis e vorba despre data de 7 aprilie 2007, eveniment care a avut parcă loc în preajma Paștelui. Mare meci, fantastică atmosferă, electrizante galerii – însă trebuie să recunosc că spartanii din galeria lui Dinamo au dominat întreaga asistență contribuind decisiv la victoria (din nou! – din păcate) a lui Dinamo. Și câte speranțe îmi pusesem în meciul acela. Nu neapărat pentru vreun obiectiv al Stelei mele, ci mai degrabă dorința mea era una cu mult mai personală, intimă. Îmi aduc aminte cum în anul 2007 a fost cuprinsă galeria lui Dinamo de curentul spartan inspirat de celebrul film 300, iar magnificul strigăt de luptă spartan au-au-au, atunci s-a auzit pentru prima oară pe un stadion de fotbal. Însă 2007 a fost un an trist pentru mine din cu totul alte motive, iar primăvara acelui an în mod cu totul special a fost de un plumburiu tomnatic de parcă Bacovia însuși îmi dicta starea sufletească. Taică-miu agoniza grav bolnav și cred că nu mai departe de doar peste câteva săptămâni, urma să îl pierdem. Îmi amintesc de suferința cruntă prin care treceam, dar mai ales mă îngrozea așteptarea asta nepământeană. De ce spun lucrul ăsta? Pentru că nu știu nici până astăzi (și nici nu vreau să aflu) care durere este mai mare – cea a pierderii cuiva apropiat într-un mod brusc sau cea a așteptării acesteia nefirești, prin care tu nu ai altceva de făcut decât aștepți efectiv ca cel drag să te părăsească cât mai liniștit cu putință…Nu doresc nimănui să afle răspunsul la întrebarea asta. Nu vreau nici măcar să vă închipuiți starea prin care treceam sau felul cum adormeam gândindu-mă că pot primi oricând telefonul prin care eram anunțat că tata a plecat…

Vă rog să-mi iertați puseul de sentimentalism, însă l-am folosit exclusiv pentru a vă face o cât de mică idee cu privire la felul cum mă simțeam pe atunci. Ei bine – și chiar cu vreo 2 săptămâni înainte de moartea tatălui meu, m-am hotărât să accept invitația celor 2 frățiori, Piele & Os – de a urmări meciul împreună cu ei. Aveau închiriat pe vremea aceea un mic și cochet studio de înregistrat muzică. Și cu cât mai neimportant și iluzoriu mi se părea pe atunci orice lucru cum ar fi mai ales un banal meci de fotbal, cu atât mai mult îmi doream victoria Stelei, asta ca o palidă alinare a suferinței mele continue. Și viața asta frumoasă mi-a transmis iarăși o doză de venin prin mușcătura șarpelui exact în săculețul de culoare (ați ghicit!) albastru, Dinamo câștigând autoritar pe terenul Stelei cu 4-2, parcă vreo 2 goluri date și de către doi ex-steliști – Dănciulescu și Cătălin Munteanu, asta așa – numai pentru a învârti și mai adânc cuțitul în rană.

Ce vreau eu să subliniez sau ce vrea să spună autorul? Păi, lucrul ăsta îl las la aprecierea viitoarelor generații de critici, eu unul rezumându-mă numai la îndemnul meu de a vă trăi viața cu intensitate, să respirați fotbalistic sau nu fiecare gură de aer dulce cu care sigur veți fi îmbătați la un moment dat și să vă temeți mai mult de regretele cu care mai târziu vă veți acoperi niște uitate de către toți (dar nu de voi) greșeli frumoase ale existențelor voastre, decât să regretați tardiv tot atunci, mult prea târziu că nu le-ați făcut. Așa că, dragii mei – greșiți frumos – viața este înfiorător de scurtă și de frumoasă!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *