Valori familial(r)e

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Să nu-mi spuneți mie că nu v-a fost nițeluș dor de mine. Poate unora dintre voi chiar ceva mai mult. Mie unul – sigur mi-a fost un dor enorm să vă mai povestesc câte una sau câte alta despre minunata și imprevizibila viață care ne înconjoară pe noi toți, fii și fiice ale aceluiași pământ.

  • – Să știi că are mama să-ți dea o veste neplăcută…

Sunt adus în felul acesta abrupt cu picioarele pe pământ de către mămicuța subsemnatului, întrerupându-mi, draga de ea, polologhia mea introspectivă – parcă ghicindu-mi gândurile și hotărându-se astfel să mă trezească la realitate. Nici n-apuc să încerc să bâlbâi măcar vreo explicație, pentru că maică-mea – mare maestră a efectului loviturii de teatru – nu mă lasă să-mi revin din șoc și continuă lămurindu-mă tun, de fapt șocându-mă abia acum total:

  • – A murit doamna Baljă!

Sunt cuprins nițeluș de un frison când mă gândesc că respectabila doamnă, una dintre amicele Diduței mele avea o vârstă apropiată de cea a mamei mele, să zic cu numai vreo 2-3 ani mai mărișoară. Ca să vă spun o vârstă rotundă, doamna strânsese cred de-alungul existenței domniei-sale vreo 73 de primăveri.

  • – De fapt nu doamna Baljă a murit, ci mama dânsei. – mă lămurește mama pe tonul cel mai serios din lume.

Mă uit stupefiat la ea, apoi îmi mut privirea către ceasul de la mâna stângă care îmi lipsește dealtfel cu desăvârșire (și pe care îl visez în continuare de câțiva aniori că îl voi primi cadou, frumos împachetat de ziua mea) și rostesc apoi total prostește:

  • – Mamă, noi suntem în 2021, nu-i așa? Ce vârstă avea mama doamnei Baljă? E vreo glumă cumva?
  • – Termină cu prostiile tale! Nu glumesc deloc…Și pentru că tocmai am aflat, mi-e jenă să nu mă duc mâine cu o lumânare la ea. Avea biata de ea vreo 98 de ani.

Vă jur că tonul condescendent cu care îmi vorbește maică-mea uneori (deseori) mă face să cred că mă ia de multe ori la mișto. Miștoul de fapt, e cuvântul cel mai șucar pe care frații noștri minoritari, cei mai numeroși și cei mai inimoși dealtfel – ni l-a împrumutat gratis nouă, calicilor.

Plec capul încurcat și rușinat și sunt salvat de la orice explicație cu privire la întrebarea mea nepoliticoasă, fix de apelul telefonului. Mă uit nevenindu-mi să cred că sunt apelat tocmai de EL. Cum cine sau care anume EL? EL – magicianul zâmbetelor, stăpânul zambilelor ofilite, sultanul onomasticelor, prințul zilelor de 2 și de 9 martie, a doua zi de mărțișor și ziua următoare zilei femeii, potrivindu-i-se precum o mănușă. De ce? Păi întotdeauna oferea mărțișoare și flori în zilele acestea tuturor prezențelor feminine care îi ieșeau în cale, reușind de fiecare dată să iasă în mod plăcut în evidență. Nu avea nicio importanță că florile sau mărțișoarele erau subtilizate pe ascuns din marea colecție primită de către soția magistrului meu amic, jobul fermecătoarei lui neveste fiind, v-ați prins! – cea de profesoară. Mă grăbesc să răspund și aud vocea inconfundabilă a tatălui meu adoptiv:

  • – Sorinele, ce mai faci, măi băiatule? Un semn nu mai dai…- Ce ți-ai spus tu? A ieșit nea Putinel la pensie și gata, așteaptă să moară. – Apropo de moarte – ia spune – eu pot beneficia de ajutorul meu de înmormântare de la CAR-ul nostru numai în cazul în care mor? Cum adică, da? Păi nu-i corect! Pffff – lasă asta! – Mă, frumosule – e adevărat ce am auzit? Ți-au ieșit până la urmă proiectele tale? Bravo, mă cocoșelule! EȘTI CEL MAI BUN ELEV PE CARE L-AM AVUT VREODATĂ! Ce-ți tot repet eu de douăjdeani’ncoace? Sorinele, obiectivul tău în viață trebuie să fie următorul: mașină, casă, piscină și oi! Mai ai nițel și îl ajungi pe Becali – hohotește maravigliosul meu amic nelăsându-mă să răspund dealtfel la nicio întrebare pe care mi le adresa la foc automat.

Închid într-un final abia stăpânindu-mi râsul și încerc să-mi impun o mină cât mai serioasă, care să se potrivească întocmai cu momentul, cu discuția prin care Dida mă ținea într-un șah emoțional. Rotițele mi se învârteau deja în cap încercând să mă retrag cât mai onorabil din duelul verbal deja pierdut de bietul vostru subsemnat și apelez la vechiul truc, folosit întotdeauna în situațiile de urgență, întotdeauna eficace – însă folosit din păcate cu extremă raritate în ultimul timp:

  • – M-a sunat Auraș! Se pare că are nevoie de mine la birou. Parcă ceva legat de mutatul mobilei. Chiar regret că nu mai putem vorbi, mamă! Rămâne pe altădată, da?

Mă aplec rapid și îi aplic rapid un sărut șters pe obraz, apoi ies val-vârtej pe ușa apartamentului mămicuții mele, e adevărat cu nițică doză de rușine pentru minciuna spusă, însă cu o mare poftă de revedere cu amicul Piele, poftă care deja îmi inundă măruntaiele. Mă uit iar la ceasul meu inexistent (!) aflat la mâna stângă, fac un calcul mental rapid și socotesc că maestrul combinațiilor de N luate câte K, părintele-fondator al RAP-ului nostru autohton – trebuie să-și fi terminat până la ora asta vizitele pe teren și chiar se află acum la biroul de lucru (recreațional). Hotărăsc – parte ca să-mi ușurez conștiința cu privire la minciuna spusă mamei, parte măcinat de dorul de amicul meu, hotărăsc vă spuneam – să îi fac o vizită de lucru stimabilului.

La punctul de lucru amintit mă întâmpină o veselie mare, frățiorul meu mai mare primindu-mă cu brațele deschise, așa cum o face deobicei dealtfel și apoi integrându-mă direct în atmosfera de lucru intensă aflată la birou. Arată senin cu degețelul către un coleg de birou și apoi, ca și cum ne-am fi despărțit cu numai vreo cinci minuțele mai devreme mă întreabă lăsându-mă perplex:

  • – Mă, poete, spune și tu – dacă te uiți la ăsta – ai da două parale pe el? – N-ai da, îți spun io! În schimb omu’ e cel mai mare expert în automatizări. Pe cuvânt de inginer! – Spune-i și tu, Dorele! Stai așa! – Te duci iar la baie, nu-i așa? – Hmmm – nu e bine deloc – stai rău cu instalația! – Fii drăguț, când te întorci, adu-ne și nouă câte-o bere de la bar și îți dau eu banii când ajungi cu ele. – E o căldură de nu-mi vine să mă ridic de pe scaun…Se întoarce apoi către mine, îmi zâmbește larg și mă gratulează la foc automat:
  • – Și ia zi, poete – tot prostuț ai rămas? – Parc-ai mai slăbit un pic…

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *