Ploaie cu SOARE

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Mi-a fost dor! Dar ce spun eu aici? Chiar mi-a lipsit enorm. Mi-a lipsit senzația tastelor mângâindu-mi buricele degetelor. Dar și mai mult mi-ați lipsit voi. Da, voi! Pentru că dincolo de ecranele astea care ne separă de o realitate sau de alta – știu, mai mult simt de fapt, că sunteți acolo citindu-mi câte-o povestioară sau alta, uneori amuzându-vă, alteori încruntându-vă poate și dezaprobând ce citiți – însă de fiecare dată fiindu-mi aproape așa cum nici în visele mele cele mai optimiste nu speram să (mi) se întâmple.

Și bine că ”le am cu vorbele” și – prin extensie – nițeluș și cu scrisul – pentru că altfel trebuia să mă fac, ferească Dumnezeu – actor! Frumos sunt, tânăr suficient, personalitate posed din plin, iar modestia mă caracterizează în primul rând😊 – așa că vă spun eu că rupeam norii. „Și pe comedie, și pe tragedie!” – ar completa potrivit un amic de-al meu, de-al nostru dealtfel – mărețul Putinel. Și dacă tot am adus vorba despre frumosul nostru prieten, împărat al bunei dispoziții – antagonistul tristeții și al amorului ratat – un geniu eminescian pe invers – nemuritor și fierbinte – ei bine, dragii mei – haideți să vă mai povestesc câte ceva despre el, numai așa ca să nu vă îngrijorați cumva că ar fi pățit ceva între timp.

Ca întotdeauna, maestrul belelelor de toată frumusețea – are un obicei de a mă onora cu prezența lui pe la birou, fix în momentele mele cele mai ocupate. Lucrul acesta însă nu îl împiedică să treacă cu nepăsarea lui senină și cu toate acestea absolut simpatică peste frământările mele sau ale oricui și să își vadă mai departe de obiectivele lui pe termen scurt, obiective aflate de cele mai multe ori în fața propriului nas, fix pe biroul de vis-a-vis de mine. Obiectivele de care vă tot amintesc sunt prezente într-o formă lichidă și frumos așezate într-un păhărel conic.

– Am renunțat, Sorinele să te mai sun când o văd pe mămicuța ta prin oraș. Nu vreau să se supere cumva pe mine. Însă ai grijă de ea, te rog. Spre exemplu – ia să o întrebi tu ce căuta ea pe la ora 9, alatăieri prin piață? Și nici pomeneală să aibă vreo umbrelă – că am verificat. Târa după ea doar căruciorul ăla de cumpărături și mai că-mi venea să te sun și să-ți spun să o iei din piață urgent ca nu cumva să o apuce vreo ploaie și să răcească, Doamne iartă-mă…

Și conversația curge în felul acesta lin, molcom – dialogul purtându-se doar într-o direcție – eu văzându-mi de emailurile mele și ascultându-l mai mult cu o ureche, el nepăsându-i deloc de atenția mea redusă și continuând să-mi povestească câte-n lună și în stele, bucurându-se să se audă cum îi ies cuvintele pe gură și umplându-și din când în când paharul aflat în fața lui cu încă un mic obiectiv din sticla de jumătate așezată strategic la piciorul scaunului.

– Știi cine m-a sunat recent, Sorinele? Spune tu dacă ești băiat deștept! Ia să te văd! NU! N-ai ghicit– îmi răspunde înainte chiar de a îndrăzni să deschid gura cu vreun răspuns. – Titișor, frățiorul meu de la țară! Cum adică care frate? Știi tu precis că eu sunt singur la părinți? Bine, mă deșteptule – n-o fi frate de la aceeași mamă sau de la același tată, însă mi-e frate de cruce. Am avut cândva un călcâi care sângera din cauza unei bătături făcută de-un pantof încăpățânat, iar Titișor avea o julitură la mâna cu care ținea paharul cu țuică atunci când a alunecat pe gheață la plajă. Ne-am amestecat sângele împreună și de atunci suntem frați de cruce. Cam de pe vremea aia a început el să râdă ca prostul, iar eu am început să beau inteligent. Păcat că nu s-a lipit și de el ceva din mine. Ce vrei – e nițel bețiv, însă neamurile nu ți le-alegi, Sorinele…Uite – chiar azi m-a sunat și i-am spus că vin pe la tine. Vine să mă ia de aici ca să-l ajut apoi să-și completeze un CV. Nu! – nu e cazul să îl completăm aici, îl vom definitiva la cârciuma de-alături – are lumină naturală mai bună! Tu știi că eu nu mai văd bine fără ochelari și tocmai azi, ce să vezi? – i-am uitat acasă…

Și dacă nu aș fi fost întrerupt de un urlet de groază, poate și acum aș fi ascultat poveștile maestrului Putinel. Ridic capul și îl văd pe mărețul meu prieten – livid, ținându-se cu mâinile de piept și cu ochii cât cepele țintă către ușa biroului, de unde tocmai se ițise capul frățiorului de la țară. Pe lângă faptul că Titișor își făcuse apariția pe furiș, luându-ne total prin surprindere, observ apoi al doilea motiv pentru care pensionarul atomic s-a speriat atât de tare. Titișor era mândru purtător al unui cucui cât toate zilele, înfipt exact în mijlocul frunții.

– Ce-ai pățit, Titișor? Nu-mi spune – ai alunecat pe un țurțure de gheață în Drăgaică și ți-ai spart capul, nu-i așa? Cum mai mergem noi acum să depunem CV-ul mă, nefericitule? Și io care voiam să-i spun lu’ Sorinel să pună o vorbă bună pentru tine…Hai, ia-o înainte la cârciumă și comandă niște mititei. Ai grijă să fie cu sare și fără muștar. Hai că vin și eu în 5 minute, timp în care termin și eu paharul ăsta de vorbă cu amicul meu.

Și soarele apare tocmai la timp, surâzându-i marelui meu prieten de parcă aprobă fiecare cuvințel pe care acesta îl rostește. Și poate mi se pare numai mie, însă viața chiar miroase mai bine – exact ca după ploaia asta de vară, torențială care tocmai s-a încheiat. Ies afară din birou, inspir adânc și expir apoi ușurat – iar gândurile îmi zboară către soarta asta care ne mângâie uneori fără să ne așteptăm – pe unii cu o ploaie de vară, pe alții cu mângâierea unor taste, iar pe alții chiar binecuvântându-i cu prezența unor semizei nemuritori. Și astfel cuprins de gândurile astea optimiste, îmi îmbrățișez deodată prietenul, iar acesta mă strânge la rându-i ușor jenat la piept, oprindu-se pentru prima oară din vorbit și reușind într-un final să-mi zâmbească timid și să-mi arunce cuvintele astea în timp ce se îndreaptă grăbit către biroul de resurse umane cu lumină naturală bogată: