Mister EL

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

N-am mai scris de multișor. Și nu pentru că nu aș fi avut despre ce anume să scriu sau cumva mi-am pierdut între timp abilitatea asta senzațională de refulare. Nu! Motivul este cu totul altul, simplu – însă cu atât mai eficient în blocarea degetelor de a-mi valsa iarăși pe tastele laptopului. Sunt efectiv setat pe modul automat pentru îndeplinirea unui obiectiv personal iar faptul ăsta am observat că nu e neapărat un lucru minunat. E adevărat că vizualizând ceea ce îți dorești cu adevărat îți setează mintea, trupul, tot ceea ce te înconjoară chiar – să lucreze cumva cu tine si numai pentru realizarea visului tău. Însă, e la fel de adevărat că lucrul ăsta te împiedică să trăiești în prezent, să te bucuri cu adevărat de ceea ce ai, uitând sau mai degrabă omițând semiconștient de lucrurile simple, dar cu adevărat cele mai importante, cum ar fi – spre exemplu în cazul meu – pierderea timpului discutând împreună cu ecranul laptopului și mărturisindu-i acestuia lucruri pe care în mod normal mi-ar fi cu mult mai greu de spus oricui altcuiva.

Și uite așa, brusc – mă hotărăsc să vă dau eu iarăși sfaturi cu privire la felul cum trebuie să ne trăim viața ca și cum aș fi un guru spiritual (și boem😊) al petrecerii timpului nostru pe acest pământ cât mai simplu, dar intens – cât mai natural, însă cu atât mai mult – fermecător…

De ce încep iarăși să vorbesc în dodii – cum spunea bunica? Sau să vă înșirui nelipsita mea polologhie – cum mereu mă urechează verbal maică-mea? Păi, ia să vedem…

Mă întorceam zilele trecute de la o foarte mișto întâlnire matinală la o cafea cu 2 dintre magicii mei colegi de generație gimnazială. Unul dintre ei îl reprezintă un faraon al bunei dispoziții pe care am încercat (timid, aproape eșuat pot spune) să îl descriu într-unul dintre articolele mele. Al doilea reprezentant al generației mele e sublim ocupat de o frumoasă zână a sufletului meu, eroină de poveste de care sunt atașat cu niște fire invizibile, însă cu atât mai mult indestructibile. Cenușăreasa noastră, a mea – reprezintă chintesența a tot ceea ce are sau ar trebui să dețină în arsenalul propriu o femeie.

Dar iarăși mă îndepărtez de ceea ce vreau să vă spun. Și iarăși veți da ochii peste cap spunându-vă – și pe bună dreptate – că din nou a luat-o ăsta pe arătură. Așa că mă opresc și vă spun numai că eram la volanul mobilului meu motorizat😁 și cred că aveam întipărit încă pe față zâmbetul meu cu numărul 23, cel un pic tâmp, dar pe deplin fericit – zâmbet care în ultimul timp mi-a cam lipsit din arsenalul afișat zi de zi. Pe scurt – regăsisem fericirea lucrurilor simple, a clipelor mărunte petrecute în mod plăcut, dar cu atât mai greu de obținut în zilele noastre. Și – deodată, cine credeți voi că mă sună? Normal – nu știți – pentru că nu v-am mai amintit niciodată despre el. Iar lucrul ăsta – poate și din cauza faptului că vorbesc cu el atât de rar, însă trebuie sâ vă mărturisesc câ motivul real al lipsei lui de prin povestirile mele e cu totul altul.

El face parte din tabloul de familie al trecutului meu alături de nume grele ale copilăriei, adolescenței, chiar ale maturității mele juvenile, cum ar fi Sandokan, CuceriToru, Piele&Os, Aladin, Costelwushu, Tristi etc. El se alătură tuturor copiilor cu care am învățat ce înseamnă cu adevărat o prietenie adevărată, curată, inocentă. Mai mare cu vreo 2 anișori ca și mine, mi-a fost primul prieten de la bloc de care îmi amintesc. Lucrul ăsta poate în primul rând datorat faptului că mamele noastre au fost prietene. Aburii albi ai memoriei mă poartă în timp, amintindu-mi de culoarea portocalie a șoimilor patriei, el fiind la grupa mare, pe când eu încercam să-mi rețin mucii (la propriu) la grupa mică. Mai târziu – viața a potrivit lucrurile în așa fel, încât mi-a fost alături punându-mi chiar cravata roșie în piept atunci când am jurat prin clasa a doua (parcă🤗) credință veșnică patriei, devenind pionier. Doamne – cât de mândru mă simțeam și cum privesc și acum mausoleul aflat la Mărășești cu ochii puștiului de 8-9 anișori.

Și totuși – băiatul ăsta a fost, este și cred că va rămâne o mare enigmă. Cel puțin pentru mine. Frumușel foc, timid pe măsură – cu o istețime ascuțită și o bunătate pe care mai mult i-o intuiai, decât i-o simțeai – el a fost întotdeauna în prim plan și totuși retras. Dacă aș fi fost vreun lider al vreunei structuri semisecrete ale țărișoarei noastre – pe el l-aș fi recrutat primul. Are – la prima vedere – toate calitățile să se facă plăcut, însă nevăzut. Cumva aflat mereu în miezul lucrurilor, însă cu toate astea neparticipant direct.

Și totuși i-a lipsit parcă ceva pentru a fi fost complet un ofițer de rang înalt al vreunei companii formate din 3 majuscule, de genul CIA, SVR, KGB, SRI sau KFC. M-a frapat întotdeauna felul cum cere informații despre un lucru, sau despre cineva atunci când este cu adevărat interesat și m-a amuzat teribil în același timp disperarea cu care dă răspunsuri vagi, opace la ORICE are legătură cu viața lui. Mă gândesc că un adevărat băiat cu ochi albaștri ar fi mimat cel puțin un interes minim sau ar fi încercat să mintă chiar cu privire la vreun aspect sau altul al vieții lui. De aceea spun că prietenul meu (și acum și al vostru😌) nu e vreun ofițer acoperit și reprezintă doar o altă enigmă a vieții noastre la fel ca toate enigmele. Închipuiți-vă așadar cum mă sună băiatul ăsta după numai vreo 3 (trei!) ani, ca și cum ne-am fi despărțit tocmai ieri și asta după ce am băut probabil și câteva beri împreună cu o seară înainte, iar lucrul acesta doar pentru a mă întreba senin:

  • – Și? Ai început munca, Sorine?

Voi, mă știți! Mucalit și – mai presus de toate – cu o stare de bine după întâlnirea cu minunații mei colegi – abia m-am reținut să nu îl întreb ceva de bine pe amicul ăsta semiinvizibil.

  • Sigur! Am început! Dar tu? Ai mai cumpărat mașina aia cu doar 2 ani vechime? Bine – acum cred că are vreo 5 ani, nu-i așa? Urma să mă suni parcă… – închei în doi peri încercând oarecum să îl fac să se rușineze astfel de întârzierea apelului telefonic cu numai vreo 3(trei!) ani.

Aud râsul lui bolovănos și – cum îl cunosc suficient de bine – trece alunecos peste remarca mea, mă întreabă politicos apoi lucruri banale dar bine țintite cu privire la orice activitate fac și despre toți membrii familiei mele, răspunzând în cele din urmă la întrebările mele cu privire la ai lui în stilul său caracateristic deja, însă enervant de ambiguu și opac. Închipuiți-vă cum la fiecare întrebare directă pe care i-o adresam, răspundea monosilabic, iar când nu putea astfel, făcea pauze lungi, făcându-mă tot pe mine, interlocutorul lui – să renunț, folosindu-se de o regulă nescrisă a bunului simț care îți spune să nu insiști atunci când nu primești un răspuns direct. Mă resemnez rapid și aștept să aflu motivul real al telefonului primit de la amicul meu:

  • – Auzi, tu cunoști un tip pe nume (să spunem😃) Popescu Ion? E în lista ta de prieteni și mă interesează numărul lui de telefon. Știu că ți-a fost coleg de facultate și aș vrea să iau legătura cu el. Îmi e oarecum rudă, mama mea și cu mama lui fiind femei amândouă. Închipuie-ți că mi-am scăpat anul trecut telefonul în apă și am pierdut majoritatea contactelor din agenda telefonică. Cum de unde am încă numărul tău de telefon? Ăăăă – păi mi l-a dat vecinu’ de la 6. Cum care vecin? Ăla cu nume lung – am uitat acum cum îl cheamă. Dar lasă asta…Am aflat de vărul Popescu că lucrează în Austria și – având ceva treabă zilele următoare prin vestul Europei, aș vrea să iau un pic legătura cu el. Poate chiar să-i duc vreo bucată de șuncă de-a noastră și o sticlă cu țuică de prună. Nu! – nu mă duc în excursie și nici nu îmi petrec vreun concediu în Austria. Și nici nu mă duc să-mi iau vreo mașină de-a nemților. Plec în interes de serviciu și m-am gândit să îmbin utilul cu plăcutul. Da! – încă la societatea aia agricolă din comuna SECRETEȘTI lucrez. Cum spui, Sorine? Că aș putea să îți aduc foarte bine ție șunca și țuica – că tot ne vedem noi atât de rar de parcă ne-ar despărți un ocean!? Păi – și cum adică de unde știu că ești cu Popescu prieten pe Facebook sau că ați fost colegi de facultate, dacă noi doi nu suntem amici pe rețeaua asta? Ăăăă – păi eu am avut ceva probleme cu telefonul și nu știu ce s-a întâmplat cu contul meu…

Acum – isteți cum vă cunosc – v-ați prins rapid că am întins un pic coarda cu întrebările mele, încercând astfel să îl pun în dificultate pe amicul nostru de mai sus. Degeaba! Imperturbabil – mister EL trece nepăsător peste ironia mea străvezie aflată din plin în întrebările mele, află omul ceea ce îl interesează și încheie apoi convorbirea rapid, nu înainte de a promite să reluăm curând legătură. Nu trebuie cred să vă subliniez că nu am aflat nimic important cu privire la prietenul meu sau legat cumva de intențiile lui ascunse. Și nici nu mă interesa cu adevărat acest lucru. Însă oboseala și încurcătura cu care se bâlbâia încercând să-mi ascundă ORICE, mă făcea să îl bombardez cu întrebările directe, cu țintă precisă.

Încă anesteziat de întâlnirea de mai devreme și plină de savoarea celui mai bun cappuccino verbal, întâlnire avută cum vă spuneam cu 2 dintre cei mai mișto colegi ai generației mele – închei vă spuneam convorbirea cu misteriosul meu amic și îmi doresc mai mult ca oricând să citească rândurile astea tocmai el și – mai ales – să se recunoască rapid printre cuvinte. Și – ca o încununare a meritului lui de a se descoperi ca și personaj principal al prezentului articol, dar mai ales al meu de a reuși să scriu despre el – abia aștept telefonul lui de felicitare. Nici n-ar mai fi mult până atunci – vreo 1000 de zile. Un fleac!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *