Nea Mărin de Bărăgan

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Ciudată, nenorocită, uneori parcă blestemată – însă cu atât mai frumoasă nație suntem noi, românii. Sclavi ai conveniențelor, împătimiți ai ritualurilor fel de fel – suntem mândri cu toate astea și emoționați până în adâncul fibrei noastre atunci când vine vorba despre obiceiurile, despre tradițiile neamului nostru.

Pe de altă parte e adevărat că ne vine greu să ne explicăm sufletul complicat, însă cu atât mai frumos – străinilor. E și mai adevărat că nu ne putem abține jena imensă a europeanului mărginaș, a provincialului uimit – dacă îmi permiteți să spun așa – atunci când ne aflăm prezenți într-o locație necunoscută, cu care nu suntem obișnuiți. Forțez cumva cuvintele tocmai pentru a vă face o imagine cu adevărat a ceea ce suntem. La fel de jenați ne simțim și atunci când vizităm pentru prima oară vreun oraș mai mare. Micuțe furnici insignifiante trebuie să ne simțim și atunci când vizităm vreo capitală europeană pentru prima oară, cu atât mai mult atunci când este vorba despre cosmopolitul nostru București.

Voi, mă știți! Imagine fidelă a românașului neaoș, cu inima la gât atunci când vine vorba despre siguranța părinților noștri – mă aflam zilele trecute într-o goană teribilă prin orășelul nostru vesel, încercând să reușesc să fiu punctual la întâlnirea programată cu o zi în urmă cu unul dintre funcționarii unei sucursale a uneia dintre băncile noastre naționale. Era una dintre zilele acelea mohorâte de ianuarie, cu o ploaie rece care s-a transformat rapid într-o măzăriche nesuferită. Atmosfera caldă din mașină, îmbinată cu muzica bună – mă face să îmi reapară rapid zâmbetul pe buze. Mă uit la ceasul din bordul mașinii, îmi fac cu ochiul apoi în oglinda retrovizoare, felicitându-mă pentru timpul suficient avut la dispoziție și decid să îmi sun mama numai pentru a-i reaminti de programarea de zilele viitoare pentru vaccinul secolului, evident.

  • – Sărut mâna, mamă! Ești bine? Te-am sunat să-ți reamintesc de programarea de miercuri pentru prima înțepătură anticovid. Vin eu și te iau de acasă, nu trebuie să te gândești cum ajungi la centrul acela de vaccinare.

Dacă mă opream numai aici, totul era perfect, conversația era încheiată lejer, iar propria-mi conștiință mă felicita deja pentru meritul deosebit de a fi un fiu atent, responsabil și lucrul ăsta în ciuda imenselor probleme cu care mă confrunt la serviciu. Dar ce vorbesc eu aici? Când spun probleme imense e prea puțin. Problemele noastre, ale adulților alpha (de orice gen) cu o grămadă de responsabilități și cu o medie de 1 copil și jumătate pe familie – sunt cele mai dificile task-uri ale omenirii. Uităm mereu sau ne prefacem lucrul acesta – că și părinții noștri au fost în situația noastră, poate chiar cu o medie de 2,5 copii și parcă totuși nu le vorbeau părinților lor, adică bunicilor noștri – cu condescendența iritantă cu care le vorbim noi acum părinților noștri. Și aș dori să mă opresc doar la felul cum generația mea se poartă cu părinții lor, părinții noștri adică și să nu încep un război al ideilor cu privire la felul cum ne purtăm noi, cei născuți în anii șaptezeci și optzeci – cu copiii noștri. Dar mai bine să revin la oile noastre😁…

  • Și ce faci acum?
  • – Uite – sunt cu căruciorul de cumpărături în drum spre supermarket să îmi iau vreo 2 bidoane cu apă. Numai că îmi pare rău că sunt încălțată doar cu papucii, dar să știi că atunci când am plecat de acasă parcă nu venea de sus ploaia asta cu zăpadă...

Mă uit pleoștit la termometrul din bord care îmi arăta un acuzator -6 grade Celsius și parcă deodată nu mai mă simțeam deloc confortabil în mașina mea cu interiorul ei atât de cald. Renunț rapid să-i reamintesc mamei mele dragi că suntem în plină iarnă sau că – în special în perioada asta – trebuie să avem grijă să nu răcim cumva și decid să o anunț că îmi face plăcere să vin și să o conduc spre supermarket și apoi acasă. Anulez apoi telefonic întâlnirea atât de greu obținută cu funcționarul băncii și mă îndrept rapid către locația maică’mii, gândindu-mă din ce în ce mai serios la faptul că ar trebui să-i clonez cumva telefonul și să fac în așa fel încât să aflu tot timpul unde se află.

Și tocmai întâmplarea asta banală îmi deschide – nici eu nu știu cum sau de ce anume – camera unde se afla pitită amintirea unei călătorii în București pe care am făcut-o împreună cu bunicul meu acum aproape 35 de ani.

Totul s-a petrecut într-un început de primăvară rece, plin de zăpadă – în ultimii ani ai epocii de aur, la apogeul dark age-ului nostru autohton, atunci când toate lucrurile se petreceau într-o letargie care nu anunța decât explozia ce avea să vină câteva zeci de luni mai târziu – și anume căderea cortinei de fier cu revoluția noastră în prim plan mondial!

Aveam vreo 11 ani și ceva mărunțiș – anul fiind 1988 – și îmi amintesc că eram într-o vacanță la bunici, în Padina copilăriei mele. Bunicii mei au fost niște oameni simpli – de la țară, cu frica lui Dumnezeu, însă atinși de aripa divinității tocmai pentru sufletul lor curat, pur și pentru felul cu care au privit lumea asta mare. Îmi amintesc până acum de poveștile cu care ne înfricoșau cu privire la vremurile de demult, în care boierii cu sute de hectare de pământ, munceau țăranii până la epuizare, de multe ori punându-le botnițe lucrătorilor atunci când culegeau spre exemplu viile, totul pentru ca nu cumva slugile astea murdare și permanent înfometate să se înfrupte din vreun ciorchine de strugure. Mi-a rămas până în ziua de astăzi imaginea asta în minte, ca un lucru doveditor cu privire la cât de aproape se află totuși istoria de noi. O altă amintire, amuzantă de data asta, dar care ne arată cum bunul Dumnezeu așează lucrurile în felul Lui miraculos, neprevăzut – o reprezintă o vizită pe care tataia Marin s-a hotărât să le-o facă părinților mei. Vizitele pe vremea aceea erau de cele mai multe ori neanunțate, telefoanele fixe existând doar prin apartamentele aflate prin orașe și aici existând cozi imense pentru cererile făcute de mândrii orășeni ai Epocii de Aur, cereri de aprobare la linia telefonică națională. Cât despre telefoane fără fir, celulare sau mobile – pe vremea aceea toate acestea existau doar în imaginația noastră sau în felul cum noi, pionierii de pe atunci – ne închipuiam cum va fi lumea prin anul 2000😀.

Dar iarăși îmi veți spune că mă întind prea mult sau că fac paranteze la paranteze, omițând să trec direct la subiect. Păi, dragii mei – povestea nevorbită este precum grădina neudată – cum bine spune o vorbă bătrânească și țărănească (sau cel puțin, așa am reinterpretat-o eu😂). Așadar – închipuiți-vă voi acum pe un nea Mărin de Bărăgan (și nu oltean), dar cu același foc în priviri, îndemânatic nevoie-mare, bun ca pâinea caldă, însă surd în proporție de 90%. Închipuiți-vă deci cum ajunge el cu rata în autogara orașului meu drag și cum se îndreaptă rapid către prima stație de autobuz întrebând apoi cu siguranța omului care se știe curat pe tanti taxatoarea care vindea bilete în toneta aflată în stație:

  • – Fata moșului, poți să îmi spui ce autobuz trebuie să iau pentru a ajunge în bariera Brăilei din cartierul micro 14?

Fac iarăși o mică paranteză pentru a le explica celor care îmi citesc pe aici marile opere literare🤣 și care nu sunt buzoieni – că asocierea celor două zone ale orașului nostru – bariera Brăilei și a cartierului micro 14 – sunt total nepotrivite, geografic vorbind aflându-se în direcții total opuse. Acum, nu vreau să fac vreun proces de intenție duduiței aflate de serviciu în toneta cu bilete de autobuz, însă probabil obosită de fluxul de călători – o fi înțeles doar micro 14 și nu s-a mai obosit să-l întrebe mai exact unde vrea să ajungă pe tătăițul ăsta de la țară enervant, care vorbea pe deasupra și foarte tare de parcă toată lumea era surdă ca și el. Așa că se trezește tataia Marin fix în celălalt capăt al orașului în care locuiau ai mei, se dă jos din autobuz la capătul liniei și încerca apoi confuz să se dumirească unde a nimerit exact. Și aici intervine îngerul ăsta păzitor al celor puri, al celor nevinovați, iar în timp ce căsca probabil gura temător la blocurile necunoscute care-l înconjurau, cine credeți voi că îl trage de mânecă? Fix singura rudă a noastră aflată în partea aceea a orașului, o verișoară de-a mamei, care tocmai în dimineața aceea s-a hotărât să își facă cumpărăturile în piața din apropiere și a dat de el absolut întâmplător, conducându-l apoi la adresa potrivită. Vă închipuiți gura lăsată a părinților mei și parcă îmi vine să izbucnesc în râs când mă gândesc mai ales la ce față o fi făcut taică’miu văzându-și socrul vizitându-i în singura zi liberă a săptămânii de pe timpurile acelea. Parcă în zilele noastre, telefonul nostru mobil își găsește în felul acesta utilitatea – aș adăuga eu cu umilință. Gândiți-vă numai cum ar fi să mă trezesc pe nepusă masă pe la noi cu scumpa mea mamă-soacră – Dumnezeu să mi-o țină sănătoasă! – și căreia dealtfel îi port un respect deosebit. Și credeți-mă când vă spun că nu prea îmi vine să râd când mă gândesc la lucrul acesta, simțind mai degrabă cum mă înțeapă inima de spaimă😁.

Și închid ultima paranteză revenind rapid cu povestea în primăvara anului 1988, atunci când tataia Marin s-a hotărât brusc să facă o vizită celuilalt copil al bunicilor mei – și anume unchiului meu Nicolae, care locuia prin Colentina, pe strada Simion Busuioc. Doar atât știa tataia și numai siguranța și curajul nițel inconștient al omului de la țară, l-a făcut să se hotărască să plece la București. Doar că de data asta, m-a luat și pe mine – astfel reușind să fiu martor participativ într-o mare aventură a copilăriei mele.

Îmi amintesc de drumul cu rata din Padina către gara prăfuită din Pogoanele, o comună mai măricică, forțat făcută orășel al județului nostru de către regimul acelor vremuri – de unde urma să luăm trenul către București. Despre călătoria cu trenul nu îmi amintesc prea multe, adormind aproape din momentul în care trenul s-a pus în mișcare. Era o dimineață geroasă de martie, iar personalul nostru abia se mișca în drumul lui spre cea mai mare gară a țării noastre, oprind în fiecare haltă întâlnită în cale. La un moment dat am început să cred că oprește chiar și la vreo banală fluturare cu mâna a oricărui călător rătăcit, aflat pe lângă șinele trenului.

Și uite cum ajungem noi în celebra gară de Nord – doi țărani, unul cu pedigree, altul – primul din generația lui născut la oraș. Căscam gurile învârtindu-ne în loc și așteptam ca tătăițul meu să preia hățurile (tot era el obișnuit cu atelajul cu acțiune animală, adică cu neaoșa căruță🤣) și să ne îndreptăm către casa unchiului meu.

Să vă povestesc mai multe? Nu exagerez deloc atunci când vă spun că puștiul ăla de 11 ani a început să întrebe în stânga sau în dreapta pe câte cineva despre mijloacele de transport către Colentina. Întreaga zi a fost o aventură continuă, cu schimbarea de câteva ori a mijloacelor de transport și cu nea Mărin ținându-se după mine și lăsându-se resemnat în mâinile destinului – în cazul de față a băiețelului de 11 ani. Îmi mai amintesc doar că inclusiv găsirea străzii cu pricina a durat o veșnicie – norocul nostru numindu-se mila făcută de un taximetrist cu inimă (sau cu buletin de provincial🤣 în buzunar ca și noi). Dar bunătatea lui s-a măsurat doar în a ne îndruma verbal cât mai bine, pentru că nu ne permiteam probabil costul unei curse cu taxiul.

Îmi amintesc până în ziua de astăzi gura căscată a unchiului meu și crucea mare pe care și-a făcut-o atunci când ne-a deschis ușa. Nu uit nici bucuria sinceră a verișorilor mei văzându-mă, dar nici zâmbetul consternat al mătușii mele. Și mai îmi amintesc ceva! Nu pot uita nici până în ziua de astăzi cum eram sfârșit de oboseală, iar după cină – tanti Nuți, soția lui Nenicu – fratele mamei mele – mi-a oferit un bol de orez cu lapte, iar eu am confundat scorțișoara aflată deasupra orezului, cu piperul măcinat – reușind astfel să stric cu brio bunătate de desert împrăștiind sare din belșug pe deasupra pilafului sub acoperire aflat în fața mea🤣. Nah, ce așteptări să aveți de la niște țărani!?

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *