Doamna care se roagă

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Am iubit precum Eminescu, cu patimă – total, definitiv – însă scriu mai degrabă precum badea Creangă, poate asemănător pe alocuri chiar cu mușcătura ironică din piesele lui Caragiale.

Și iată cum dintr-un foc, fără pic de jenă și cumva indecent îmi alătur nerușinat numele cu 3 dintre cei 4 titani clasici ai literaturii noastre naționale. Și nici nu bănuiți cât de mult prinde câteodată lucrul ăsta folosit de o grămadă de propovăduitori ai adevărului sau apostoli ai iluminării divine, cu toții niște guru cu minele plictisite și electrificați de vreo binecuvântare divină, care țin cu tot dinadinsul să ne împărtășească (uneori cu forța😁) din marele lor ocean cu înțelepciune.

Vă povesteam în urmă cu vreo 3-4 luni despre un parașutist al ideilor trăznite, care îmi spunea cu o convingere aproape mesianică cum că ar mai avea (numai) vreo 2 luni de trăit. Mandea, băiat isteț și tăvălit suficient de viața asta parșivă, am făcut cu mine însumi un pariu pe care vi l-am spus dealtfel și vouă pe undeva – că prevăd cum maestrul licurici va petrece sănătos sărbătorile, făcându-se că plouă cu privire la testamentul virtual făcut deja și cu care mi-a făcut mie imensa onoarea să îl dezvălui chiar înainte de a muri (definitiv😃) tuturor cunoscuților. Evident că nu am plecat pe fentă, cum se spune la mine în cartier, iar voi – dezghețați cum vă cunosc – ați ghicit probabil până acum că am câștigat pariul făcut cu mine însumi și – cu prima ocazie – îmi voi plăti cu greutatea mea în bere datoria🤣.

Nevoia de atenție, de a fi în prim-plan în orice mod – reprezintă în zilele acestea parcă o forță din ce în ce mai copleșitoare. Dar – dragii mei – eu nu m-aș grăbi să îl judec pe mujaheDINUL de mai sus, lovit probabil de viața asta tăioasă un pic mai mult decât ne-a lovit pe noi, iar refugiul lui, al unora de felul lui – în minciună – lăsându-le loc de un confort mental suficient astfel încât să poată merge mai departe, de a continua. Mulți mă veți privi suspicioși, bănuindu-mă de vreo falsă milostenie creștinească. Iar eu am să vă spun că, dimpotrivă – am sângele fierbinte ca și voi – și iubesc, urăsc, disprețuiesc – în general trăiesc întreaga paletă de sentimente la intensitate maximă. Însă, dragii mei – după ce fluxul sangvin aflat în creier se dispersează, încep să cântăresc mult mai clar toate aspectele și încerc să văd lucrurile din toate perspectivele. Și – atunci când aburii furiei s-au risipit suficient, observ parcă platoșa de balaur martir al amicului mitoman de mai sus cum dispare lăsând locul unui băiețel speriat, confuz, patetic poate pentru unii dintre voi. Însă nu și pentru mine – pateticul devenind strălucitor în alte situații. Știți cine s-ar încadra perfect în definiția nesimțirii perfecte, al măgăriei totale, bineînțeles lucrul acesta situându-se doar pe umila mea scală a patetismului? Ei bine, fix domnișoarele bătrâne (de oricare gen sau vârstă ar fi acestea) – crescătoare de pisici (nimic rău până acum😋), însă mari povestitoare dar mai ales povățuitoare despre cum ar trebui să fie lumea asta sau cum s-ar încadra spre exemplu dragostea perfectă, în toate nuanțele și felurile ei – erotică, filială, etc. Iar eu am să vă spun umil – de la înălțimea venerabilei mele vârste adolescentine😃 – CĂ NU AI DREPTUL MORAL ȘI NU AR TREBUI SĂ SCRII despre lucruri cum ar fi dragoste, onoare, chiar umor fără să ai vreun dram de experiență de viață, fără să fi mușcat câte puțin, dar adânc din fiecare pom fructifer pe care viața ți l-a adus în cale. Așadar mai bine mușcă-ți degetele înainte de a scrie despre viață dintr-o perspectivă artificială, cumva străveziu de distanțată de propria voastră experiență. Nu spun ca tot ceea ce marii noștri scriitori contemporani, mari maeștri în ale analizei (ori analizatului😋) sau doar influenceri de conjunctură – ar trebui cumva să scrie sau să povestească numai despre experiențele trăite de ei sau de către altcineva apropiat lor. Până la urmă arta de a lăsa cu gura căscată pe cineva citind ce ai scris sau de a-i stârni un hohot de râs – nu o stăpânește oricine și ține, evident și de un talent personal, necuantificabil. Însă – credeți-mă – tot ceea ce este forțat, nereal, artificial, prefabricat – pute de la distanță și nu poate păcăli pe nimeni, cu atât mai mult pe Măria Sa – Cititorul.

Și iată cum revin eu la clasicii noștri – venindu-mi astfel în ajutor cu privire la cele spuse de mine mai sus – și v-aș ruga să îmi spuneți voi cum ar fi fost oare percepuți în istorie Eminescu fără Veronica Micle, Creangă fără Ozana, pupăza și caprele lui râioase sau cum ne-ar fi rămas în memoria noastră colectivă nenea Iancu Caragiale fără Scrisoarea lui pierdută? Și nu mă pot opri să nu mă întreb oare câți dintre voi/noi încă sunt convinși aiurea despre faptul că operele poetului nostru național nu ar fi fost cumva scrise exclusiv cu propriul lui sânge? Sau oare câte dintre amintirile lui Creangă nu credeți voi că au fost scrise doar cu lacrimile amestecate cu zâmbete ale celui mai iubit popă de țară al neamului românesc? Cât despre nenea Iancu – spuneți-mi voi câți dintre noi nu citim piesele lui ca și cum ar fi fost scrise astăzi și nu acum aproape 150 de ani?

Aș fi vrut să mă opresc aici și să închei mai mult sau mai puțin victorios, aducându-vă (subversiv😋) în sprijinul celor spuse de mine imaginea celor 3 mari piloni ai literaturii noastre, însă – voi, mă știți! – sunt robul emoțiilor primare…Așa că voi încerca să forțez comparația dintre scriitorii pe bune și scriitorii pe blat povestindu-vă despre un….tablou. Da! Pentru că tablou pot numi imaginea femeii disperate, cu fața încremenită de durere și cu mâinile încrucișate a rugă adusă bunului Dumnezeu. Tocmai oprisem mașina în fața bisericii unde obișnuiesc uneori să mă rog aprinzând câte o lumânare, atât pentru iertarea păcatelor și pentru sănătatea noastră, dar și pentru odihna sufletelor celorlalți. Fac lucrul ăsta mai rar decât ar trebui, însă exact înainte de a opri motorul mașinii, observ chipul crispat al unei femei care tocmai ieșise pe poarta curții ce înconjoară biserica Banu, de lângă Colegiul B.P. Hașdeu. Ei bine, dragii mei – am făcut o comparație cu bieții cerșetori ce-și găsesc întotdeauna locul prin preajma bisericilor, unii dintre ei cu povești de viață impresionante dealtfel, iar alții cu tupeul cerșetorului profesionist. Comparația, evident făcută în oglindă cu chipul plin de durere și cu mâinile împreunate într-o rugă fierbinte aduse Domnului ale Doamnei care se roagă este cumva nepotrivită, chipul răvășit de o suferință mută însă cu atât mai crunt al femeii, surclasând oricare altă imagine. Toată scena aceasta se petrecea exclusiv sub ochii mei, eu aflându-mă de partea cealaltă al parbrizului mașinii mele – fiind doar un martor împietrit – unicul dealtfel – al unei scene de o intimitate și de o intensitate emoțională care parcă copleșea întreaga natură dimprejur. În preajma EI nu se afla nimeni și nu mi-am putut stăpâni un cutremurat de parcă toată povara EI mi se transmisese deodată mie. Aveam să aflu ulterior o poveste de viață tristă, așa cum numai soarta asta neprevăzută poate inventa. Și cu asta, dați-mi voie să nu mai spun nimic despre ce s-a întâmplat mai departe cu Doamna care se roagă, asigurându-vă doar că – nimeni și nimic în afara vieții nu poate crea un tablou pictat atât de desăvârșit ca cel despre care v-am spus, așa cum nimic nu poate fi scris fără ca vârfurile degetelor celui care scrie să nu fi plâns, râs, iubit, urât…TRĂIT!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *