Love Story 2

Notă relativ importantă😀: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Și se mai spune că bărbații nu știu să iubească cu adevărat. Sau că nu sunt capabili să înțeleagă cum trebuie durerea unei despărțiri. Că – mai mult ca sigur – confundă durerea pierderii iubitei cu distrugerea, cu macularea – dacă doriți – a vreunei caracteristici pur masculine. Pe scurt – mândria rănită a bărbatului depășește sau înlocuiește deseori rana adevărată a pierderii femeii de lângă el.

Și atunci de ce simt că nu am aer să respir ori de câte ori realizez că nu mai ești a mea? Sau cum se întâmplă să rămân fără oxigen brusc numai atunci când te văd uneori ori…deseori? Sau spune-mi tu, de ce mi se înmoaie genunchii când mă saluți atunci când ne întâlnim întâmplător pe stradă, purtătoare al aceluiași surâs ironic și parcă un pic trist, dar bine înfipt în colțul gurii? Sau…

Dacă ar fi să existe cu adevărat o balanță divină care să măsoare în mod egal lucrurile, atunci să știi că la fiecare NU spus de tine, am echilibrat întotdeauna lucrurile cu un alt DA. Am spus DA de la început și până dincolo de sfârșit…

Sunt rupt brusc din concentrarea hipnotică cu care lovesc tastele laptopului, tresărind puternic la țârâitul telefonului mobil. La celălalt capăt al firului este același el, căpriorul negru de oraș, omul care învinge monotonia, prințul Semipur-și-simplu – mărețul matador al sticlelor de vin – cumătrul meu amic sau amicul meu cumătru – Putinel:

  • – Ia zi, Sorinele? Te găsesc mâine în jurul prânzului la birou? Nu te deranjez mult. Maxim vreo 2 ore voi pierde vremea pe la tine. Doar tu vei avea de câștigat, nerecunoscătorule! Păi cu cine ai mai râde tu? Cred că lumea prin fabrică a uitat să și zâmbească de când am ieșit io la pensie…Ai auzit ce-a pățit nea Mitică, fostul meu șef? Iar a făcut accident cu mașina! Cred că-i al treilea într-un an de zile și al 8-ulea de când îl știu io. Să știi că n-a făcut rău când mi-a spus să-i cumpăr loc de veci anul trecut, încheie lugubru subiectul accidentul drăgălașul meu amic.
  • – Ai văzut meciul de-aseară? Băi, ce simulare…și prostul ăla de arbitru n-a văzut nimic. Păi ăla a fost 11 metri? Nooo – arbitrul în loc să îl vadă pe hahalera aia de jucător cum se trântește în careu și să-l dea apoi afară imediat, i-o fi dat în schimb cu o noapte înainte nevestisii cartonașul roșu pentru simulare.
  • – Ăăăăă – era să uit: vezi că tocmai am văzut-o iar pe mămica ta plimbându-se prin piața centrală fără umbrelă. Bine, avea mască și o căciulă frumoasă pe cap, însă – Sorinele – ia aminte de la mine: mămica noastră nu are ce căuta afară fără umbrelă – fie vară, fie iarnă! – Hai că nu te mai plictisesc, te las în pace astfel încât să nu îți bați joc de banii patronului, încheie hohotind conversația administratorul pensionat. Și tocmai când mă pregăteam să închid – având același rânjet mâzgălit pe față pe care mi-l colorează de fiecare dată vrăjitorul vorbelor de duh – aud repezit cuvintele acestuia:
  • – Sorinele, nu uita ca la întâlnirea noastră de mâine să fie prezentă și prietena mea, știi tu care – aia blondă, cu parfum de prune și al cărui nume începe cu litera Ț și se termină cu uică!

Știi tu oare cum te-aș fi iubit? În loc ca degetele astea lacome care îmi aleargă acum grăbite pe tastele laptopului, mai degrabă ție aș fi vrut să îți mângâie fiecare cută pe care pielea ta de caramel o face. Ți-aș fi mângâiat fiecare șuviță de păr până la capătul lumii și-napoi și ti-aș fi sorbit însetat fiecare esență de plăcere pe care trupul tău l-ar fi făcut, iar lucrul ăsta numai până la sfârșitul timpului…

Ridic ochii împăienjeniți de concentrare de pe ecranul laptopului numai pentru ai muta pe cel al telefonului, ieșind total din transă atunci când văd numele apelantului – Mama:

  • – Ce faci tu, băiatul mamei? N-ai mai dat niciun semn de viață…Te mai doare spatele? Dar stomacul? Ți-ai luat pastilele? Sper că nu ai uitat dimineața să iei zilele astea aghiasmă, iar apoi anafură. V-a lăsat-o mama pe cuptorul de microunde, în bucătărie. Vezi că ți-am dat cu apă sfințită și pe mașină.

O ascult rușinat pe maicămea cum îmi vorbea pe tonul acesta ușor repezit și condescendent, totuși atât de plin de iubire, cum este dealtfel cel al tuturor mamelor – încărcat de grijă, enervant uneori – însă parcă din ce în ce mai înduioșător o dată cu cât înaintăm în vârstă. Asistam așadar ascultând resemnat la sfaturile îmbrăcate în mici reproșuri ale maicămii:

– Aaaaa, da era să uit! Acum vreo oră l-am văzut iar pe prietenul tău pensionar prin piață. Se tocmea de mama-focului cu o țărancă pentru o legătură de leuștean. Și iarăși s-a pitit când m-a văzut, ascunzându-se repede după o tarabă și prefăcându-se că nu mă vede…

– Dar nu de asta te-am sunat. Știi ce voia mama să afle de la tine? – trece deodată la subiect maică-mea cumva suspicios de mieros. Mă întrebam ce-o mai face oare, Luana? Cum adică – care Luana? Luana – din blocul 14, fata doamnei profesoare Ionescu! E mai mare ca și tine doar cu vreo 2 anișori. Parcă era necăsătorită – și-i atât de tânără, săraca! – continuă Dida pe un ton compătimitor, ca și cum sărmana Luana era deja îngropată și cu toate pomenile făcute.

O mai fi oare singură? Nu vrei tu cumva să te interesezi de situația ei? Închipuie-ți că l-a părăsit nevasta pe Radu, băiatul Didinei! Cum adică, care Radu sau care Didina? Mi-a fost colegă de serviciu Didina – iar cu băiatul ei, Răducu – ai fost într-o tabără prin clasa a doua. A avut grijă de tine – doar era mai mărișor ca tine, parcă cu vreo 3 anișori. A venit băiatul din Italia, a strâns și el ceva bănișori și a aflat că l-a lăsat nevasta. Și mă gândeam…

Să-i facem noi un pustiu de bine și să-l însurăm, mormăi în gând.

– …că Luana e perfectă pentru Răducu! N-a fost măritată, nu are copii, e fată cuminte. Parcă a fost internată o vreme pe la un salon undeva prin centrul țării…

– Virgină de vreo 45 de ani, sub papucul maicăsii toată viața, nițeluș plecată cu sorcova – îmi continui monologul interior. Brusc îmi aduc aminte de Răducu – un tip anost, de o prostie crasă, lăudăros și urât ca noaptea. Îmi mânca în fiecare dimineață mic-dejunul acum mai bine de 3 decenii și jumătate, într-o tabără făcută la Dărmănești, jud. Bacău.

– Gata! Îmi amintesc perfect, mama mea dragă! Îmi amintesc și de Luana, și de doamna Ionescu, cât despre tanti Didina și de Răducu asigură-i din partea mea că totul e deja rezolvat. Mă voi ocupa personal de problemă, n-ai nicio grijă (sau nădejde😁, îmi șoptesc peste umăr) – o asigur pe maicămea văzând cum deja își ridică o sprânceană uimită și ușor îngrijorată de aplombul meu neașteptat.

Știi ceva? M-am săturat de umbra disprețului tău, de aroganța ta prost mascată, de mersul tău divin, de amintirea parfumului care-ți acoperă trupul, de dulceața numelui meu suspendat pe buzele-ți amețitoare, de fulgerul privirii tale…NICI SĂ MĂ MINT NU POT – NICI SĂ TE UIT NU VREAU!

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

1 Comment

  • Rar mi se întâmplă, să citesc și să am sentimentul că ar fi trebuit să continue,cumva,” povestea”. Micile “destăinuiri”,fac din vulnerabilitatea unui bărbat o calitate. Rămâne ,un exemplu fin de maturitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *