Soarele gol

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Întotdeauna mi-au plăcut nopțile. Mai bine spus mereu nopțile m-au fascinat și mi-au dat cumva senzația că aș fi o cu totul altă persoană odată cu apariția lunii pe cerul înstelat. Nu vă grăbiți să faceți ochii mari și să-mi recomandați vreo cunoștință psiholog sau chiar psihiatru😁. Nu încă, cel puțin…

Dar nu numai nopțile îmi plac. Dacă nopțile, visele și visurile îmi inundă sinapsele și mă fac atotputernic, atunci abia ivitele dimineți îmi plac poate la fel de mult. Nu mai sunt eu inundat de aura de magie, de reverie semiconștientă a nopților, însă diminețile abia născute din nopți au farmecul lor. Dacă nopțile îmi sunt pline de fel de fel de gânduri conștiente sau sunt doar vehicule purtătoare ale subconștientului meu rebel, ei bine, dragii mei – diminețile abia ivite îmi creează sentimentul de atotputernicie. Probabil conștientizarea solitarității mele matinale îmi creează această stare de unicitate, de Guliver afla în țara liliputanilor.

V-am spus și vă repet să nu vă grăbiți să vă sunați încă prietenul ăla medic psihiatru🤣 (sau psiholog) și să mă ascultați până la final. Până la urmă nu aveți nimic de pierdut, decât vreo 5 minuțele din prețiosul vostru timp și riscați cel mult să zâmbiți nostalgic la finalul celor spuse de mine pe aici. De ce spun eu lucrurile de mai sus mă veți întreba, mai degrabă ușor iritați decât curioși de introspecția mea ciudățică? Pentru că uneori viteza degetelor mele întrece analiza creierașului meu și astfel își dă drumul valsând împiedicat pe tastele laptopului.

Ăăăă…și mai e ceva – azi e vineri, zi magică despre care îmi voi aduna curajul necesar și vă voi vorbi cu siguranță într-o bună zi. Și dacă astăzi este vineri, mâine probabil mai mult ca sigur voi posta înfrigurat ceea ce scriu pe aici de frica de a nu mă răzgândi subit, cuprins de vreo teamă inexplicabilă. Pentru că – fix ca un abur alb, amintirea unor după-amieze tulburător de pline de adrenalină și-a făcut nici eu nu știu cum loc prin mințișoara mea exact în dimineața asta geroasă de sfârșit de noiembrie. Și totul o voi face cu pretextul de a-ți spune ție despre un sentiment, despre o stare de euforie pe care un simplu difuzor al unui și mai banal radio de bucătărie mi-o crea cu mai bine de 3 decenii în urmă, cam pe vremea finală a epocii de aur a noastră, a tuturor. Și când spun epocă de aur mă refer în primul rând la demult apusa noastră copilărie.

În cenușiul acelor ani, ai deceniului 8 al secolului trecut – s-a întâmplat o minune extraordinară pentru timpurile acelea. Nu știu câți dintre voi își amintesc de faptul că pe vremea aceea erau 3 posturi de radio naționale: 1, 2 și 3. Ei bine, postul numărul 3 emitea pe unde scurte sau celebrele FM și era un post dedicat tineretului. Era precum o bulă de respirație liberă într-un ocean închis de cenzură aspră. Erau vremurile în care teatrul radiofonic propagandistic din fiecare duminică dimineață de pe programul 1 mă făcea să zâmbesc inclusiv și pe mine, un puști cu margarină la gură (pentru că brânza sau cașul erau produse de lux pe vremea aceea). Îmi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat ieri cum taică’miu îmi făcea cu ochiul spunându-mi tare numai pentru urechile maică’mii dealtfel😃:

  • – Eu zic să mergem iute până la piață și să cumpărăm ce mai putem, că iar încep ilegaliștii ăștia să facă grevă…

Și parcă întotdeauna greviștii ăia, interpretați chinuitor pe undele principalului canal radio al țării de niște bieți actori parcă pedepsiți să se producă în felul acesta – abia așteptau ca tata să-și termine glumița subțire și începeau să sune goarna aceea infernală. Pentru că întotdeauna greviștii erau ceferiști de nădejde ai patriei, strămoșii actualilor comuniști de nădejde ai țărișoarei noastre. Și după ce se termina simulacrul acela de teatru pentru…nimeni, începeau cântecele patriotice nesfârșite, iar diminețile de duminică se încheiau astfel anunțând parcă singurul prânz servit/petrecut împreună din săptămână al familiei noastre.

Dar iarăși mă îndepărtez și mă prefac că uit de ceea ce voiam de fapt să vă spun. Nu știu câți dintre voi își mai amintesc, însă pe vremea aceea a avut loc o întâmplare divină din punctul nostru de vedere, al copiilor acelor vremuri, al tinerilor abia scuturați de capcanele poveștilor. Pe programul național 3 de radio se difuza de două ori pe săptămână – o adaptare radiofonică senzațională, numai miercurea și vinerea parcă, timp de câte 10 minute doar și difuzate între niște ore imposibile pentru noi, de la 13.30 – 13.40. De ce senzațională? Pentru că pe mine – și nu numai – mă ținea cu urechile lipite de radioul aflat pe masa din bucătărie – ascultând vrăjit timp de 10 minute aventurile pline de suspans prin care treceau personajele magnificei drame SF – Soarele Gol al lui Isaac Asimov.

V-aș ruga să vă opriți un pic din râs – asta numai dacă o faceți deja și să vă închipuiți impactul pe care l-a avut cinematografic cu numai vreo 10 ani mai devreme Star Wars prin SUA, apoi cucerind planeta întreagă. Ei bine, dragii mei – puterea de seducție a celor 10 minute de teatru radiofonic, interpretarea magnifică a celor câțiva actori ne transmitea fiori de ghiață pe șira spinărilor, nouă celor care ascultam cu mintea explodându-ne pline numai de sori sau de planete, de fel de fel de roboți care mai de care mai dezvoltați tehnologic. Nu cred că universul colorat al Star Wars să fi putut măcar egala felul cum mintea noastră complet inundată făurea lumea creată de maestrul Asimov – și asta numai datorită câtorva voci din difuzoare și a numai vreo duzină de zgomote de recuzită bine regizate.

Îmi amintesc și acum după-amiezele în care mă vizita marele Sandocan, prietenul meu devreme dispărut dintre noi (și renăscut prin Țările de Jos😃). Ne aflam amândoi îmbrăcați și încălțați în bucătăria alor mei, eu ținând înfrigurat cheia pregătită să încui ușa apartamentului și să fugim către școală. Ne rămânea numai vreun sfert de oră să ajungem în clasele de curs. Și drumul către școală era atât de frumos, prilej de comentarii cu privire la cele 10 minute de magie care tocmai se încheiase.

Celor mai tineri dintre noi, poate generația copiilor noștri, care vor zâmbi probabil ușor superior – le voi spune că mai nimic pe lumea aceasta din ce am văzut sau auzit ulterior nu mi-a creat atâta emoție, nu mi-a desfășurat aproape infinit imaginația așa cum a făcut-o geniala adaptare radiofonică de mai sus. Și sunt un consumator de filme prin excelență. Niciun film de groază nu a egalat fiorii pe care mi-i dădea glasul actorilor nevăzuți de atunci și nicio peliculă SF nu a putut măcar să se ridice la nivelul de adrenalină prin care de două ori pe săptămână, câte 10 minute numai – senzaționala operă de artă nevăzută își făcea loc în suflețelele noastre, tatuându-ne în schimb pe veci în inimi amintirea unor după-amieze pline de vise, de visuri…

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *