Ce fericiți suntem și nu știm încă…

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Unde sunt zăpezile de altădată? Acolo unde ne este uitată într-un cotlon părăsit și fericirea. Adică în trecut, în perioada copilăriei noastre care – vrem sau nu – reprezintă principalul motor al nostalgiei universale. Nu există grad de comparație între copilăria noastră și cea a copiilor noștri, așa cum nu există nici între cea a părinților noștri și paradisul pierdut al existențelor noastre. Mă refer aici, evident tot la copilăria generației noastre.

De ce oare întotdeauna trecutul este cu mult mai frumos decât prezentul? Și cum se face că cenușa puținelor pete întunecate care ne-au înnorat copilăria sunt repede împrăștiate de suflul cald al amintirilor pline de savoare ale tinereței noastre? Poate numai datorită capacității sufletelor noastre de autoregenerare, de autoapărare.

Dar de ajuns cu toată filozofeala asta semipesimistă. Astfel, parcă simțind cugetările mele interioare sunt rapid adus cu picioarele pe pământ de vocea lui fii’miu care îmi spune următoarele lăsându-mă mut de uimire:

  • – Știi ceva, tati? Mie mi-a plăcut atât de mult atunci când am fost izolați…

Mă uit perplex la fii’miu amintindu-mi deodată de coșmarul prin care am trecut nu cu foarte mult timp în urmă și de care v-am scris pe aici, pe undeva. Mai mult răspunzându-mi întrebării mute din ochi, prințul jedi continuă lămurindu-mă:

  • – Cum să nu îmi placă? Nu îți amintești că jucam câte 2-3 ore la rând renț și macao împreună cu Bianca? Bine, e adevărat că mama a fost pentru vreo 2 zile la spital și eram îngrijorați, însă cât de mult ne distram toți 3…Apoi toți 4, nu-i așa, tati? Chiar 5, dacă îl numărăm și pe Toma.

Și parcă trebuiau cuvintele astea simple ale lui Rareș să mă facă să văd cu adevărat cam despre cum e construită fericirea asta. Și gândiți-vă că perioada izolării noastre a fost în plină vacanță de vară, cu temperaturi caniculare, cu copiii mișunând prin jurul locurilor sfidând parcă pandemia asta nenorocită și parcă făcându-i în ciudă lui fi’miu. Și totuși puștiul meu de 9 ani, îmi spune – ba nu! – îmi demonstrează în câteva cuvinte ce este fericirea. Și – parcă nefiind de-ajuns argumentul lui de necombătut, o aud și pe fii’mea care vine și-l completează cum nu se putea mai bine, totul în stilul unei adolescente tipice și plină de iubire și respect față de frățiorul ei mai mic😄:

  • – Da, tati! Are dreptate nesuferitul ăsta mic! Indiferent cât de mult aș fi vrut să fiu pe afară în perioada aceea, îmi lipsesc după-amiezele noastre pline de popcorn când ne uitam la comedii pe Netflix, dar în special nu pot uita jocurile noastre de renț care durau câte-o jumătate de zi. Iar bichonul nostru nu a făcut altceva decât să ne ridice tuturor moralul.

Toată discuția asta avută cu cele mai mari și mai bune corealizări ale mele, ambele reușite în colaborare cu inflamabila de nevastă’mea, plină ochi dealtfel numai de sfaturi bune😂 – toate aceste discuții spuneam – îmi aduc aminte de un voiaj recent avut cu Cicioaica mea.

  • – …și ai grijă! Distanțare cu adevărat – să nu te văd că dai noroc cu cineva sau, mai ales – Doamne ferește! – să te pupi rusește cu sărbătoritul așa cum îți este obiceiul. Ai grijă de paharul tău și păstrează distanța! Știi doar ce am pățit vara asta… – încheie nevastă’mea punctând decisiv atunci când amintește despre aventura noastră recentă avută. Dar despre lucrul ăsta am amintit mai multe fix aici.

Cam în felul acesta se desfășura conversația avută cu Cicioaica în mașină, în drum spre o frumoasă căbănuță de delușor, a unei cochete și bine înfipte localități ale frumoasei noastre patrii. Remarcați abundența de diminutive folosite de pretenașul vostru – sunt doar de suport, de subliniere odată în plus a valorilor cu adevărat reale, unice ale țărișoarei noastre. Motivul deplasării noastre? Evident – petrecerea câtorva ore de relaxare împreună cu câțiva prietenași/vecinei buni. Nici nu mai contează prilejul, cu toate că e unul bine întemeiat și cu atât mai bine de menționat. E vorba despre marcarea – celebrarea, dacă doriți – în termeni absolut legali, bineînțeles – a zilei de naștere a unuia dintre noi.

Invenția asta extraordinară care te duce până în cel mai îndepărtat colțișor al planetei noastre, dar care te găsește și în gaură de șarpe – invenție care poartă denumirea de GPS – ne-a netezit calea, Cicioaica și cu mine ajungând numai bine – fix atunci când majoritatea invitaților erau prezenți împreună cu gazdele noastre de conjunctură, fiind cuprinși de o discuție plină de spiritualitate. Nici nu apuc să coborâm bine din mașină, moment când sunt efectiv luat pe sus de…toată lumea și purtat fix în mijlocul discuției.

Oare cum ar fi să trăim tot timpul existenței noastre cu cineva alături de noi care are mari carențe mentale, persoană căreia să i se fi slăbit mușchiul minții – poate de la prea multă solicitare, sau poate doar așa – fără vreun motiv anume. Cred că în felul ăsta s-o fi simțit și nevastă’mea gândindu-se la subsemnatul în timp ce mă privea stupefiată cum mă pup de mama focului pe rând cu sărbătoritul, apoi cu soția acestuia, continuând politicos să salut dând mâna cu fiecare dintre cei prezenți parcă țintuit locului de groaza de a refuza mâna întinsă a celui aflat în fața mea. Ca să nu mai pomenesc de shake-handul absolut obligatoriu stabilit odată cu realizarea de noi cunoștințe tocmai făcute.

Ciudate vremuri trăim…Timpuri în care ne este teama să ne îmbrățișăm, să ne apropiem unii de ceilalți, timpuri în care mai mereu ne vin în minte cuvintele astea, rostite la infinit parcă precum o litanie mistică și care ne fac întotdeauna să ne gândim la ce reprezintă cu adevărat fericirea sau în ce constă mai ales aceasta: Ce fericiti eram și nu știam!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *