Make love, not war

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

V-am povestit parcă în CuceriTORU despre un vechi amic, mare șef de trib al indienilor sau de șerif al cowboylor – toate acestea în timpul demult apusei mele copilării de aur. Este în prezent un vajnic străjer al bisericii noastre din cartier și deține chiar funcția perfect onorabilă de clopotar. Ajung zilele trecute acasă de la o interminabilă zi de serviciu și aud absent, cumva ca un ecou clopotele bisericii noastre. Decid să mai stau un pic afară și să îmi limpezesc mintea, încercând să elimin astfel orice urmă de stres adus de la serviciu și să încerc să intru în casă cu zâmbetul fluturându-mi pe buze. Aflat pe banca din fața blocului și contemplând cum crește pietroiul din grădina aflată în fața ochilor mei, tresar brusc la salutul plin de căldură al amicului menționat mai sus. Răspund politicos, apoi îl întreb iute, parafrazând un celebru titlu de film românesc:

  • – DE CE TRAG CLOPOTELE, TORULE?

Toru – nebăgând de seamă jocul meu de cuvinte (total idiot, dealtfel) – îmi răspunde îndatoritor că a anunțat decesul cuiva. Apoi îmi scrie numele mortului pe ecranul telefonului și îmi împinge sub felinare textul pentru a reuși vă văd cum trebuie.

Vă recunosc că am avut un șoc atunci când am aflat numele celui plecat într-o altă galaxie. Era vorba de un binecunoscut coleg, prieten, amic, pasager alături de mine și de mulți alții în marea aventură a copilăriei mele/noastre de aur. Cum să mori la 44 de ani? Așa, pur și simplu – să pleci dincolo fix în momentul când ai idee cât de cât despre felul cum funcționează viața asta? Pentru că total nu ai cum să poți pătrunde misterul existenței ăsteia niciodată…

Începi timid să-ți construiești o imagine asupra lumii în copilărie, iar cei mari – mama și cu tatăl tău sunt pentru tine ZEI – apărători vajnici ai propriului vostru univers. Când te vei face mare, asta vei dori să te faci – ori MAMA, ori TATA. Imaginea invincibilității lor se diluează odată ce voi creșteți, iar admirația voastră pentru (z)EI cunoaște transformări, uneori sentimentul vostru cu privire la aceeași (z)EI fiind acela de dispreț superior. Un lucru se păstrează chiar dacă cunoaște și acesta modificări de substanță – și anume dragostea voastră pentru (z)EI. Veți descoperi de-a lungul timpului că nu ați încetat de fapt să îi iubiți niciodată și că v-au fost singurii aliați de nădejde ai existențelor voastre.

De fapt nu încetăm niciodată să rămânem copii. Și ne mai cuprinde un sentiment odată cu trecerea timpului. E un paradox existențial acela că în același timp cu îmbătrânirea lumii ăsteia, o facem și noi. Asta e – suntem cu toții doar niște copii bătrâni! Avem sentimentul că avem cu mult mai multă experiență a vieții decât părinții noștri. Ca să nu mai amintesc despre bunici. Gândiți-vă numai la bătrânii aflați prin satele noastre și închipuiți-vă modul cum percep ei viața asta. Parcă uneori se aseamănă cu cea a unor copii. Și nu a unora prea măricei. Inocența cu care privesc lumea asta este înduioșătoare de cele mai multe ori și atât de diferită de cum o percepem noi. Dar cine o avea dreptate? Noi – care cunoaștem mai bine ca oricine cum merg lucrurile, cum se învârt rotițele sistemului ăstuia obosit, sau ei – martori ai unei lumi deja apuse de multișor? Și dacă totuși ne aflăm cu toții pe aceeași scală a inocenței, de fapt a ignoranței binefăcătoare cu privire la lumea asta mare?

Când, Doamne iartă-mă – am devenit atât de serioși? Sau mai bine spus – când am devenit mai bătrâni decât proprii noștri părinți? Să vă răspund tot printr-o întrebare atunci: Când ați râs ultima oară din adâncul sufletului? Sau mai bine spuneți-mi când ați luat greutatea întregii lumi de pe umerii lui Atlas, pe umerii voștri?

De ce numai când ne moare un cunoscut, ne gândim cu adevărat la viață? Da! Știu – viața este dură cu adevărat! Mor copii de boli incurabile sau în războaie parcă undeva departe de noi și care ni se par ușor inventate/regizate. Și totuși, în ciuda capacității noastre de autopăcălire, de autoliniștire că nimic nu ni se poate întâmpla nouă, ei bine, dragii mei – breaking news! – shit happens oricui! Și suntem parcă mai întotdeauna singuri în fața necazului. Vă cer numai atunci când vi se vor întâmpla lucruri nasoale vouă, sau familiei voastre (și Doamne ferește! pentru ca lucrul ăsta să vi se întâmple vreodată) – vă sfătuiesc să lăsați dracului deoparte orice dileme existențiale sau chiar în ultimă instanță – bariere legale și să vă urmăriți doar propriul vostru cod moral, care sunt convins – așa cum vă cunosc – se află deasupra oricăror legi scrise sau nu. Vă îndemn atunci când vă sufocă nedreptatea, să vă ridicați împotriva oricui și să zădărniciți dacă e cazul, orice opreliști de orice fel ar fi acestea și din partea oricui ar veni ele. Nu spun să porniți vreo revoluție, însă v-aș fi alături – așa cum, cu recunoștință v-aș primi ajutorul vostru atunci când/dacă aș avea nevoie de acesta.

Poate sunt eu nițeluș mai blue în perioada asta, așa cum spun verii noștri americani (și democrați😎) – însă trăim niște vremuri al naibii de complicate, de roșii sau red cum afirmă aceleași neamuri americane de peste ocean (dar de data asta – neamuri republicane🤠). Sunt vremuri în care ne vine parcă din ce în ce mai greu să mai avem încredere unul în celălalt. Sunt timpuri care te fac să te gândești nu numai că, pe lângă certitudinea că vei muri singur – ai devenit conștient și de o alta, cu mult mai înspăimântătoare. Iar lucrul ăsta înfricoșător care îți umblă prin minte în ultimul timp și care îți face sângele să îți înghețe în vene este – că vei fi condamnat să trăiești de unul singur – tu și cu gândurile tale. Daaar, trece ea și pandemia asta, trec ele și vremurile astea mai puțin bune de făcut dragoste și mai potrivite de făcut război și parcă vă și văd iarăși cum vă veți scutura ca niște pui de găină abia ieșiți de sub cloșcă și veți începe iarăși să ciripiți veseli sub cerul albastru, întinzându-vă aripioarele și bucurându-vă de razele calde ale soarelui.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *