Martirul, tata-popă și clopotarul

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Cu cât înaintez în vârstă și acumulez mai mulți kilometri pe autostrada asta prăfuită și plină de neprevăzut a vieții, cu atât compar traseul urmat de mine cu cel al lui taică’miu.

Iată-mă cu numai vreo 10-11 ani mai tânăr decât vârsta babacului meu atunci când a plecat într-o altă dimensiune și mă simt de parcă încă nu am acumulat suficientă experiență de viață. Involuntar execut exercițiul ăsta al comparației, parcă cu atât mai mult, cu cât mă apropii de vârsta marii evadări a lui Gigel.

Vă jur că, de fiecare dată când fac o ședință cu mine însumi și îmi spun superior că nimic din ce se poate întâmpla în lumea asta mare nu va mai avea cum să mă surprindă – ei bine, dragii mei – fix atunci viața îmi dă peste bot cu atâta grație, încât uneori uit zile întregi să închid gura larg căscată de uimire. Dacă nici până acum nu sunteți convinși că există acolo sus cineva care ne îndrumă pașii, eu nu am cum să vă pot convinge altfel. Oare la câte întâmplări nu ați fost martori în care erați voi sau cei apropiați vouă pe culmile disperării, numai pentru a se găsi cumva resurse de ieșire din necaz exact în ultima clipă și fix de unde vă așteptați mai puțin? Și oare de câte ori ați fost puși în ipostaza de a vă pleca capul rușinați în vreo împrejurare în care vă credeați stăpânii absoluți ai unei întregi situații, numai pentru a accepta imediat că sunteți copleșiți de realitatea covârșitoare? Dovada existenței lui Dumnezeu există și în coincidențele acestea bizare, deloc întâmplătoare – dacă mă întrebați pe mine.

Dar consider că principalul argument al convertirii ateilor aflați printre noi, așa cum este vorba și despre mărețul meu prieten Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol – îl reprezintă tocmai felul total neașteptat, sau mai bine spus modul acesta inedit prin care REGIZORUL ăsta fantastic al viitorului, ca dealtfel și al trecutului sau al prezentului nostru – ne colorează existențele așa cum nimeni nu și-a imaginat sau își va putea imagina în întregime vreodată. Și mai ales infinita paletă de personaje, de actori principali sau secundari cu care filmul vieții noastre, al tuturor – ne este atât de surprinzător prezentat și totul live, color, în 3D sau nu, în format 2, 4, 6, 8K, virtual sau perfect tangibil, totul fiind pus în scenă cu măiestrie de marele DIRECTOR al blockbuster-ului numit VIAȚĂ.

Și cum mama naibii (iartă-mă milostivule SCENARIST!) să nu crezi în regia unui STĂPÂN absolut al întregului platou de cinema numit VIAȚĂ, când tu însuți (adică eu însumi😁) ești anunțat (prin urmare am fost informat😃) zilele trecute de un maaaare rebel fără cauză, de un mesia fără ucenici, despre șocanta veste că va mai avea fix 2 luni de trăit!??

Stop! Nu începeți cu supozițiile, încetați cu (pre)judecățile! Voi, mă știți! Sau ar trebui să mă cunoașteți deja foarte bine până acum… Măcar prin felul în care scriu. Empatizez profund cu orice fel de durere, trecând la rândul meu prin drame personale ca fiecare dintre noi dealtfel – sunt convins de lucrul acesta. Așa că nu vă grăbiți să mă judecați cumva greșit și lăsați-L mai bine pe milostivul CREATOR să o facă.

Dar să reiau mai bine firul început mai sus și întrerupt nepoliticos tot de către mine😀. Dragii mei, când cineva îți spune că mai are 2 (d o u ă!!) luni de trăit și totul cu o siguranță și lejeritate afișată total, nu cred să fie printre noi mulți cei care să-și păstreze sângele rece, mina afișată rămânându-le perfect neschimbată. În afara psihopaților, care manifestă un comportament apropiat de cel al vreunui cyborg cu minte proprie și care pot imita emoții pentru a-și atinge vreun scop sau altul, fiind totuși incapabili de empatie reală – eu nu cunosc și nu cred că pot exista semeni de-ai noștri care să nu fie afectați emoțional atunci când aud vești de genul acesta. Însă, dragii mei – eu vorbesc aici despre un apostol al minciunii prin excelență, un pastor al propriei lui imaginații despre care am mai scris pe aici, pe undeva. Omul despre care vă vorbesc este avid de atenția tuturor și se hrănește cu orice fel de situație care îl pune în lumină, creându-și permanent dușmani sau inventând atât un trecut nepetrecut vreodată, cât și vreun fantasmagoric prezent, cu atât mai puțin probabil să se întâmple. Cât despre viitor – numai marele ARHITECT poate ști ce va mai fi!

Sunt sigur dealtfel că, citind aici și recunoscându-se printre rânduri, va zâmbi satisfăcut gândindu-se automat că este iarăși în mijlocul atenției, nemaicontând că marele nostru DIRECTOR DE PRODUCȚIE l-a creat și pe el cu un scop pe lumea asta. Și dacă totuși scopul/rolul lui atribuit în marea piesă de teatru în continuă desfășurare care poartă numele existenței noastre este tocmai acesta – de cel al bufonului de serviciu? Ei bine, nu! Eu cred că suntem cu toții făuriți de un GENIU fără egal al arhitecturii cu numele VIAȚĂ și refuz categoric că suntem aruncați cu toții alandala pe o pânză de vreun oarecare nea Mișu zidarul, fie el chiar de origine mistică. Așadar, cu toții avem o șansă, un drum de urmat, o autostradă – dacă doriți – de parcurs. Cum o facem, cum alegem calea aceasta și în ce fel mai ales – totul depinde exclusiv de noi. LIBERUL ARBITRU, vă amintiți? Așadar, cascadorul fără parașută de mai sus, care mai are începând cu data de 17 octombrie, exact 2 luni de trăit – nu prea are vreo scuză dacă se întâmplă vreun miracol medical între timp și îl vindecă de cancerul terminal de care suferă. Aș paria toți banii lui Țiriac că de sărbători va fi primul care va începe colindul pe toate rețelele de socializare, numai pentru a se (re)inventa din nou prin vreun alt cataclism personal. Dealtfel, întrebat în mod direct de subsemnatul cu privire la diagnosticul mai exact dat de medici a răspuns confuz si aiuristic, citez: pancreatită, plus altele – nu știu să traduc ce spun ei. Ferească bunul Dumnezeu! I-am spus să nu glumească cu așa ceva și mi-a răspuns teatral că – decât să-i urez însănătoșire grabnică, mai degrabă să-i doresc moarte ușoară. Mi-a replicat năucitor să le transmit tuturor cunoscuților noștri comuni situația lui și că își ia astfel rămas bun de la ei, lucru pe care vă închipuiți cu toții că nu pot să îl fac. Sau nu cum și-ar imagina el să o fac cel puțin. Voi aminti aici, în schimb – în felul meu – de elucrubațiile cămilei ăsteia cu trei cocoașe. Iar dacă, ferească bunul CREATOR și Maica Precistă – omul este cu adevărat bolnav, atunci vă jur dragii mei că voi fi primul care îmi voi cere iertare public și îmi voi turna cenușă în cap, renunțând complet/definitiv de la orice fel de echilibristică pseudoliterară. Adică îmi voi înghiți laptopul și îmi voi lipi degetele renunțând la scris. Până atunci, în primul rând pentru situațiile cu adevărat tragice cu care mulți dintre semenii noștri se confruntă sau s-au confruntat în trecut, dați-mi voie să-i dau două palme fix aici puricelui ăstuia fără dinți, bătându-i obrazul în același timp pentru prostiile debitate fără încetare. Parcă povestea băiețelului care strigă Lupul fugărește oile! speriind pe toată lumea i se potrivește la marele fix. Dar el mă tem că nu este nici băiețel și nici lup în povestea vieții lui, ci numai o biată oaie rătăcită îmbrăcată într-o geacă de piele (artificială) de lup și plină cu niște ținte de tinichea strălucitoare care amintesc vag de colții vreunui lup fioros.

Dar să lăsăm viitorul să ne dezvăluie rezultatul (previzibil din punctul meu de vedere) al telenovelei de cea mai joasă factură care poartă numele celui despre care vă aminteam mai sus și să vă aduc la cunoștință alte două mici întâmplări cu privire la doi oameni credincioși, amândoi stâlpi de rezistență ai comunității noastre religioase – sunt convins de lucrul acesta🤗. Unul dintre ei este chiar preot, de curând pensionat, iar celălalt un nene dascăl presupun, cu o vârstă apropiată de cea a mea, dealtfel. Am mai avut prilejul să amintesc în povestirile mele despre preoți, unul dintre ei chiar cu un mare lipici la sufletele oamenilor, având din belșug darul ăsta de a uni suflete, de a mângâia inimile oamenilor, așa cum este vorba și despre unul dintre verii mei, preot de țară – bun cunoscător al celor sfinte, dar și al celor lumești.

Despre preotul pensionar (sau pensionat😉) de care vă voi vorbi în continuare se pot spune multe lucruri – unele bune, altele rele. Un lucru mi-a rămas în minte însă – lucru care, dacă nu ar fi cumva trist de reprezentativ pentru o largă paletă de părinți spirituali de pe meleagurile noastre, atunci cu siguranță ar fi amuzant. Astfel, o apropiată cunoștință de-a mea, reprezentantă de seamă a sexului slab (sau tare frumos) și aflată la o vârstă respectabilă…Dar ce încerc eu să vă aburesc pe aici? E vorba, bineînțeles despre Dida, viteaza mamă a umilului vostru prieten care, neînchipuit de imprudentă😎 – mi-a mărturisit recent ce a pățit ea atunci când a fost invitată cu ceva vreme în urmă la botezul copiilor unei cunoștințe. Și ce e cu lucrul acesta mă veți întreba și mai ales ce legătură poate avea cu sfântul părinte amintit de mine pe la începutul paragrafului? Ei bine, dragilor – cunoștința maică’mii, împreună cu copilașii ei au o religie diferită de cea ortodoxă. Dida, femeie cu frica lui Dumnezeu (și a popilor din păcate) – voind probabil să se elibereze de vina de a participa la un botez, altul decât cel făcut în rit ortodox, ce face? Dă fuguța la duhovnicul ei și încearcă să se elibereze de păcatul comis. Îmi și închipui apoi dialogul avut cu tata-popă:

– Ia spune, fiica mea? Ce păcat te apasă? Să nu mă ții mult. Tocmai m-a plictisit de moarte, Doamne iartă-mă – bolboreselile de adineauri ale Floricicăi despre felul cum se ceartă cu bărbatesu’ pentru că iar la prins cu o femeie. Apoi m-a înnebunit spurcându-mi urechile și înșirându-mi cu cine mai umblă fiică’sa în ultimul timp. Ce lume… – încheie semimelancolic tirada preotul nostru de frunte, uitând probabil de păcatul propriu al deconspirării confesiunii unui credincios.

Apoi, auzind mărturisirea plină de umilință a maică’mii, parcă îl și văd umflându-și sutana, tunând și fulgerând:

– Ce mi-ai făcut tu mie, nefericito!? Cum ai reușit, fiica mea – tocmai tu – credincioasă de seamă să cazi în păcat și să fii martoră la spurcăciunile pe care le spun ăia? Cum ai putut să fii martoră la cei care nu sunt de dreaptă credință? Nici nu pot să te împărtășesc fără să-ți dau vreun canon…

Închei brusc lăsându-vă pe voi să trageți ce concluzii vreți cu privire la felul acesta de popi cucernici nevoie mare și trec iute la un alt exemplu cu privire la dreapta (sau la stânga😄) credință pe care vi-l pot descrie din perspectivă personală. Cum am mai amintit uneori – sunt un credincios semipracticant, în sensul că obișnuiesc aproape săptămânal să merg la biserică și să aprind câte o lumânare pentru odihna veșnică a celor plecați dintre noi dar și pentru sănătatea noastră, a tuturor. De câteva ori m-am întâlnit cu un tip de vreo 40 de ani, de care aveam mai târziu să aflu că este dascăl, sau angajat cumva la biserica unde obișnuiesc eu să vin. Am aflat ulterior că omul are o droaie de copii, lucru care mi-a crescut și mai mult simpatia cu privire la el. Dealtfel zâmbetul lui cald parcă mă încuraja de fiecare dată să revin iarăși. Comunicativ cum mă cunoașteți (cu limbarniță ar spune mai potrivit mamaia Mira🤣) am reușit să vorbesc de câteva ori cu el, împărtășindu-ne unul altuia lucruri comune până la urmă, cum ar fi cele cu privire la copii, școală, educație. Într-una dintre zile – cuprins de un avânt euforic și plin de un spirit revoluționaro-bisericesc (adică mă mânca în c.u.r. ar fi replicat scurt aceeași nemuritoare mămăiță Mira) – încep cu băiatul ăsta de altar o discuție cu privire la istoria religiilor. Înaintez astfel umila mea părere cu privire la oportunitatea contopirii celor două principale ramuri creștine – cea ortodoxă și cea catolică – lucrul ăsta ajutând pe toată lumea mă gândesc eu – fie ei preoți, episcopi sau numai simpli credincioși. Ca să nu mai pomenesc de întărirea bisericii…Lucrul afirmat de mine nu reprezintă o noutate, a fost de-a lungul timpului reluat de mulți alții, chiar de slujitori de seamă ai ambelor culte religioase. Grozavă greșeală am comis!! În fine – faptul asupra căruia vreau să vă fac atenți este că observ rapid cum deodată, zâmbetul cald al slujitorului bisericesc aflat în fața mea se topește iute, fiind înlocuit aproape simultan de o privire sticloasă:

– Dar este un lucru imposibil! Numai noi deținem dreapta credință și doar gândul la această posibilitate reprezintă un mare păcat. Gândiți-vă că se vor perpeli în focul iadului toți acești necredincioși și numai acceptarea sfintei noastre credințe ortodoxe îi poate mântui.

Și cu asta s-a încheiat și scurta mea simpatie pentru clopotarul de mai sus. Dacă ceva este mai periculos, atunci acest lucru îl reprezintă felul acesta de oameni care refuză orice altceva decât propriile lor credințe, rămânând opaci și impasibili cu privire la cam toate lucrurile care le depășesc granițele propriei lor ignoranțe. Prefer de 1000 de ori compania preotului cu păcate pline de omenie – pe care le iartă zâmbind până și bunul Dumnezeu – așa cum este și cel despre care vă aminteam în Intervenția și parastasul. Deasemenea voi aprecia întotdeauna prietenia sinceră a mărețului meu amic – ateu convins – Auraș, conte de Micro 5, precum și cea a unui alt necredincios (sau infidel😄) de conjunctură – Morales – maurul de inimă albastră.