Eu și cu mine – 2 pe-un loc!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Frumos, elegant, curtenitor, curajos, sublim prin excelență și nu în ultimul rând…modest nevoie-mare😂. Cam astea ar fi umilele mele calități cu care mă pot foarte ușor caracteriza, privindu-mă drept în albul ochilor în oglinda (de la baie😄). Mai degrabă burtos, puturos, subversiv și (uneori) gălăgios mă vopsește colorat Cicioaica cu mare drag (sunt convins). Ca întotdeauna adevărul e pe undeva la mijloc. Astfel – n-oi fi eu vreun Adonis, dar nici luptător de sumo nu mă știu. Restul calităților nici nu mai contează🤣. Sau contează… – însă am să vă las pe voi să (mă) judecați…

Pe de altă parte, dacă o întrebați pe maică’mea veți afla o cu totul altă poveste. Am avut prilejul să o aud involuntar într-o situație oarecare pe Dida cum vorbește despre băiatul ei favorit (și unic😃), cât și despre IronWoman – Cicioaica. Nu vă închipuiți că trăgeam cu urechea, însă tocmai sosisem pe la biroul maică’mii (biserica cartierului😁) și – înainte să o pot face atentă de prezența mea – o aud cum vorbea cu patos cu o colegă de office – probabil șefă a departamentului lumânări:

– …dar să știi, tu – draga mea – că mulțumesc Domnului în fiecare zi că mi-a dat un băiat atât de bun. E cuminte și cu bun simț și are o familie frumoasă. Cât despre noră’mea ce să mai vorbesc? Fată de milioane…

Vă jur că eram pe punctul să mă frec la ochi, crezând că nu o mai recunosc pe maică’mea și că vorbește în locul ei un alt pilon de nădejde al micuței noastre biserici. Cât despre felul cum amintea despre Cicioaica m-a făcut aproape să-mi de-a lacrimile de emoție, făcându-mă să mă holbez neîncrezător la silueta aflată în fața mea, de parcă nu mai recunoșteam nici vocea, nici felul cum arată mămicuța mea proprie. Dar nu! În fața mea era fix Dida – cea care cu numai vreo două zile în urmă tuna și fulgera fiind pe punctul să mă dezmoștenească, prigonindu-mă mai ceva ca mama lui Ștefan cel Mare (și Sfânt), iar lucrul ăsta doar pentru că nu am avut timp să vin și să-i schimb parola la wi-fi. Neîncrezător totuși, mă îndrept să mă conving că este întradevăr vorba despre ea, moment în care aud continuarea conversației care mă convinge pe deplin de faptul că mămăița aflată în fața mea este exclusiv bunica Biancăi și a lui Rareș:

– Bine…are și el o țăcănelă, dar cine nu are, nu-i așa? S-a apucat recent să scrie. Prostii care îi ocupă timpul aiurea, dacă mă întrebi pe mine…

Cu soacră’mea e o altă poveste (de dragoste – evident). Femeie cu frica lui Dumnezeu, dar fără teama popilor sau a bisericii, Lili e genul de persoană care se mulează perfect pe boemia mea nițeluș exagerată, lucru care-mi scoate din minți nevasta uneori. Se spune că drumul către o fericire conjugală bine închegată trece prin ochii mamei-soacre pentru un bărbat. La mine lucrurile stau binișor, zic eu – în sensul că:

– Ești cel mai bun ginere pe care îl am, Sorine – mamă!

Evident, femeia – cu bun simț – nu adaugă că sunt și singurul ginere de altfel. Faptul rămâne…fapt!

Și am ajuns și la cele două prelungiri ale existenței mele, cele două diamante încă neșlefuite definitiv: Bia și Rareș. Cu fii’miu – situația este foarte clară. Ne înțelegem perfect, poate și pentru că mă regăsesc în majoritatea lucrurilor pe care le face el acum și pe care le făceam și eu dealtfel la vârsta lui. Ne completăm perfect, iar momentele noastre rare de dezacord – le rezolvăm rapid, împăcându-ne rapid în fața consolei de PS. Cu fiică’mea e o cu totul altă poveste. Copilul ăsta reprezintă cu adevărat tot ce are mama lui mai bun și mai frumos și tot ce am eu mai nebun, de cele mai multe ori balanța înclinând mai degrabă către partea întunecată, ruptă din subsemnatul. Știți întrebarea aceea tâmpită cu care adulții ne întrebau mai tot timpul râzând prostește:

– Pe cine iubești mai mult – pe mama sau pe tatăl tău? Și nu vreau să-mi răspunzi pe amândoi…

Iar tu, copil nevinovat – ești pus în situația să înclini balanța într-o parte sau alta și să crezi astfel că vei face să sufere cu răspunsul tău pe vreunul dintre părinții tăi aflați lângă tine, martori cu un zâmbet forțat pe figură la chinuitorul tău interogatoriu.

Ei bine, dragii mei – sigur fii’miu – băiat finuț, cu arta manipulării, a persuasiunii deja bine însușită, va răspunde imediat zâmbind galeș: – Pe amândoi la fel de mult! – făcându-ne ulterior cu ochiul complice pe rând atât maică’sii, cât și mie – împăcându-ne cu ușurință și pe unul, și pe celălalt. Pe de altă parte – cu soră’sa lucrurile stau altfel și sunt sigur că va răspunde dacă aș întreba-o lucrul acesta, în mod total diferit și fără să stea prea mult pe gânduri:

– Păi ia să vedem…Pe primul loc se află mami, evident. Pe locul al doilea urmează Rar..nu! Pe locul al doilea se află Dida, pe 3 Lili, apoi vine rândul nesuferitului ăstuia de frate’miu, pe locul 5 Tomi (bichonul nostru), iar tu vii imediat pe locul 6, tati! Negreșit!