Legalele congoleze și crenvurștii suedezi

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Voi, mă știți! Prevăzător din fire, însă mare amator de celebrare în orice fel a vieții ăsteia fabuloase, unice pe care o deținem în mod efemer – îmi rodeam unghiile de necaz cu vreo 10 ani în urmă pentru că ratasem ocazia de a-mi urmări formația favorită într-un concert care se anunța a fi fabulos la Romexpo.

Îmi linișteam cumva subconștientul găsindu-mi scuze – cum că Cicioaica oricum nu mă putea însoți, fiind însărcinată cu viitorul duce de PS – Rareș I -ul. Însă știam în adâncul sufletului că sunt vinovat. Da! VI-NO-VAT, așa cum trebuie să ne simțim fiecare dintre noi, atunci când vrem să facem un lucru și amânăm la nesfârșit ocupându-ne de lucruri mărunte și fără vreo importanță majoră, numai pentru a realiza că e deja prea târziu și că am mai pierdut un tren al oportunităților. Iar timpurile pe care le trăim astăzi, anul 2020 pe de-a-ntregul până la urmă – îmi stau mărturie în sensul acesta.

Ziua concertului propriu-zis a sosit, iar eu eram la serviciu – într-o obișnuită, banală zi de pe la mijlocul săptămânii. Era o zi superbă de toamnă, dar mie mi se părea că tot cerul are cea mai urâtă culoare de gri inventată de bunul Dumnezeu. Aud țârâitul vechiului meu telefon Nokia bine dotat😄 cu vreun milion de culori și cu o baterie care rezista stoic câteva zile bune și răspund rapid:

– S-a întâmplat ceva? Te simți bine? Totul e bine cu sarcina?
– Bună dimineața! Totul este foarte bine. Nu te mai frământa atâta. Astăzi știu că vei fi morcovit întreaga zi din cauza concertului pierdut, însă am vorbit cu una dintre colegele mele, Carmen, care se va duce la concertul din seara asta și mi-a promis că va încerca să îți înregistreze câteva cântece live…I-am spus că ești mare fan și mi-a spus că are locuri chiar lângă scenă și sigur va reuși să facă câteva primplanuri cu solistul trupei. Oricum, nu-ți mai face atâta sânge rău, parcă nu mai este band-ul așa bun de când a plecat chitaristul ăla pletos și creț. Oare cum îl cheamă? Ăla cu țigara permanent aprinsă în colțul gurii, parcă Hashtag sau SLASH se numește, nu?

Știam că Cici voia numai să îmi aline cumva supărarea. Cu toate astea simțeam vorbele ei ca pe niște cuțite înfipte fix în inimă. Precum un român sadea mă întrista norocul colegei ei și mă întrista și mai mult absența mea de la concertul…vieții mele. Pentru că fix așa simțeam în dimineața aceea. Închid oarecum resemnat telefonul, numai pentru a răspunde aproape imediat unui alt apel:

– Sorinele, ce faci măi – băiatule? Eu plec în vreo oră cu ceva treabă la București! Ia zi – te iau cu mine? Azi e concertul ăla și parcă spuneai că ai vrea să nu îl ratezi. Mă uitam la știri acum și mi-am amintit că ai fi vrut să iei bilete. Dacă ai luat, te iau eu pe gratis în capitală. Ce spui?
– Ce să spun, Florine!? Nu am luat niciun bilet și nu mă duc la niciun concert! Nu am putut pleca de la serviciu.

Închid rușinat telefonul pentru minciuna spusă cu privire la faptul că nu mi-am putut lua o zi liberă tocmai în ziua concertului secolului. Amicul Florin, frățiorul plin de culoare al lui Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol nu a reușit decât să îmi facă și mai urâtă ziua asta – e adevărat, doar involuntar.

Mă uit la ceas – e ora 10. Cred că deja fanii adevărați se strâng la porțile complexului și chiar unii dintre ei intră deja în spațiul amenajat special pentru ei, bucurându-se și anticipând spectacolul care va avea loc peste doar câteva ore. Mă scutur cu un gest de parcă voiam să alung cât mai departe gândurile astea care mă deprimau teribil și intru în birou. Una dintre colegele mele de pe vremea aceea – fix cea care urma curând să se pensioneze curând – tocmai încheia o convorbire telefonică:

– Bine, dragul mamei! Aveți grijă pe drum și distracție plăcută!

Închide telefonul, mă privește zâmbindu-mi de parcă reprezentam cel mai bun capital al umilei noastre societăți comerciale și apoi îmi dă lovitura de grație înfigându-mi cuțitul până la plăsele în biata mea inimă care deja îmi sângera abundent, spunându-mi fără să o întreb eu ceva – care a fost subiectul conversației sale tocmai încheiate:

– Vorbeam cu fii’miu, Sorine…Pleacă împreună cu soția lui la un concert în București și m-a rugat să stau diseară cu cei mici pentru că sigur se vor întoarce târziu în noapte.

Ei bine, dragii mei – ce credeți voi că face prietenul vostru în momentul următor? Haideți că nu este atât de greu de presupus. Doar mă cunoașteți deja…Vedeți? Ați ghicit din prima. Îl sun pe maestrul Florin, zis Georgel – pe scurt Os și mă minunez și eu de ce îi spun:

– Florine, mai este valabilă oferta ta? De fapt, nu vrei tu să mergem mai bine la concertul de diseară împreună? Sigur vom găsi noi 2 bilete la speculanții aflați prin fața porților…
– Cum să nu, Sorine!? Uraaa – vin și te iau într-o jumătate de oră de la muncă și mergem direct la concert!!!

Plin de adrenalină și molipsit de bucuria Florinelului îmi sun nevasta surescitat la maxim:

– Cici, nu mă aștepta acasă curând! Plec la concert! Da! Acum, de fapt peste o oră! Cum adică, cu cine plec? Cu maestrul combinațiilor, Florin! Te pup, pa pa!

Apoi reintru în birou răvășit de decizia luată brusc, iau o coală de hârtie și înșir o cerere de CO pe care i-o înmânez pe masă șefului meu care se uita uluit la mine. Îmi anunț apoi toți colaboratorii că astăzi nu voi mai fi disponibil din motive de reîncărcare a bateriilor emoționale, poate chiar de încercare de prindere a vreunui timp de multișor pierdut…

Sunt rupt din visarea mea pseudofilozofică de claxonul buburuzei lui Florin, urc în dreapta lui și ne luăm la revedere de la Buzău, continuându-ne drumul spre capitală pe celebrul E85.

Vă jur, dragii mei – că toată ziua aceea a fost precum un vis, o aventură de la un capăt la celălalt. Rămași fără țigări, am traversat întregul București până la un amic bun de-al Florinului, pe jumătate congolez – care ne-a promis niște țigări speciale dar strict legale, perfect potrivite pentru atmosfera care urma să ne aștepte la concert. Mama româncă a lui Abu, sigur avea la rândul ei origini africane pentru că negrul albăstrui al pielii amicului tutungiu era precum funinginea. Bine accesorizați cu legalele noastre congoleze ce credeți că facem mai departe? Ne ocupăm bineînțeles de burțișoarele noastre și unde mergem să ne aprovizionăm cu mâncare (haleală, potol, combustibil, tain)? Fix la Ikea😲 – pentru că nimeni nu face cum fac ei chifteluțele alea speciale. Renunțăm totuși în ultimul moment la chiftele și cedez imediat unei nebunii instantanee ale amicului Florin, cumpărând 20 (douăzeci!!) de crenvurști la pachet. Mă uit la Florin numărându-i coastele și mă întreb unde mama naibii va reuși stimabilul să bage atâta cârnățăraie. Și lucrul ăsta, cu atât mai mult, cu cât – voi, mă cunoașteți doar – permanent aflat într-o dispută cu propria mea greutate, eram pe vremea aceea tocmai la începutul unei diete. Cum s-a terminat aceasta, ca și toate celelalte diete avute de mine de-a lungul timpului, cred că ne dăm seama cu toții😁…

Ce să vă mai spun? Totul a mers strună apoi. Am găsit bilete, am intrat bineînțeles în ultimul cerc care înconjura scena, dar nimic nu mai conta. Am fumat legalele (în Congo poate😂) care ne-au făcut să ne simțim de parcă eram pe scenă, apoi am mâncat crenvurștii suedezi uitând de orice dietă. Dar mai ales îmi amintesc fluieratul nerăbdător alături de ceilalți fani, cerând cu toții să vină cât mai repede pe scenă formația noastră care se lăsa parcă cu atât mai mult așteptată. Întârzierea ei – marcă înregistrată dealtfel – parcă ne ațâța și mai mult, iar cele 2-3 band-uri de început care aveau scopul să încălzească publicul – numai succes nu au avut în seara aceea.

Și iată că într-un final au venit! Turneul era unul de promovare al noului lor album, dar mă bucur din tot sufletul că celebrul lor lead singer a realizat rapid că acest concert a fost așteptat de o întreagă generație, preferând mai degrabă să ne mângâie sufletele cu hit-urile lor cele mai cunoscute. Am cântat, dansat și m-am îmbrățișat cu cei ca și mine, iar cei care au venit mai mult cuprinși de efervescența noastră, a celor cu adevărat numiți fani înfocați – au fost la rândul lor la înălțime. Am și acum pe undeva poze, chiar mici videoclipuri cu mine cântând în mulțime, alături de formația mea de suflet – instantanee-amintiri surprinse de către Florin, evident. Și parcă niciodată November Rain, Don’t Cry sau Sweet Child O’Mine nu au fost cântate atât de bine și acompaniate atât de perfect de către întreaga asistență. Iar AXL ROSE cu siguranță nu a strălucit vreodată mai mult așa cum a făcut-o în seara aceea magică de sfârșit de septembrie, reușind magistral să-și conducă vocal cea mai tare formație rock a inimii mele: GUNS N’ ROSES!