Nu știu alții cum sunt…

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

…dar mie, încă de pe la sfârșitul primăverii, însă cu mult mai prezent parcă de la începutul verii – îmi tot răsare în față – pe oriunde m-aș duce în orașul ăsta al nostru amorțit – un șmecheraș de băiețel. Cu o vârstă care nu depășește cred vreo 10-11 ani, puștiul ăsta îmi apare permanent în raza mea vizuală și pe oriunde m-ar purta picioarele astea (sau pe unde mi se învârt roțile mașinii😊).

Nu știu alții cum sunt, însă eu când ajung uneori târziu acasă și mă pregătesc să parchez grăbit – îl observ pe același puști în pantaloni scurți în vreuna dintre oglinzile laterale ale tomobilului meu cum mă privește curios și cu un zâmbet abia schițat în colțul gurii. De câteva ori, după ce am alimentat cu combustibil în vreo benzinărie, umplând cu energie cel de-al doilea nostru refugiu, birou sau chiar loc de reculegere dacă doriți să-i spuneți așa – referindu-mă aici fix la propria noastră mașină – îl văd iarăși cum se îndepărtează grăbit, pedalând de zor pe binecunoscuta bicicletă Pegas. Cunoaștem cu toții despre care model vorbesc eu aici, este vorba bineînțeles despre celebra bicicletă cu șa prelungă, bicicleta-emblemă a copilăriei anilor ’80 – mereu prezentă în arsenalul nostru, al copiilor din era Cernobâl. Pentru că – vă vine să credeți sau nu – vouă, generațiilor mileniului 3 – vă spun că au existat și în copilăria noastră câteva catastrofe semnificative – nu atât de globalizate și mediatizate cum e pandemia Covid-19, însă cel puțin la fel de periculoase. Generația mea, spre exemplu – nu poate uita micile pastile cu iod pe care ni le dădeau la școală, aproape fără vreo explicație clară.

Nu știu alții cum sunt, dar eu zic mai bine să revenim la oile noastre (cum ar spune un mare fost războinic al luminii, născut cu stea în frunte) sau în cazul nostru – la puștiul de care vă spuneam mai devreme. Am ieșit de câteva ori în parcul alăturat și iată-l prezent, nelipsit, îmbrăcat cu același tricou albastru și cu un număr mare 10 pe spate, cumva strâmb imprimat de parcă ar fi fost vopsit chiar de el sau cel puțin încercat cu pastă de dinți să fie desenat același număr 10 – exact cum făceam și eu cu vreo 3-4 decenii în urmă. Îl observ mai mult absent cum se agită urlând la ceilalți copii cu care tocmai au încins împreună o mare miuță, certându-se cu același patos cu care se îmbrățișează apoi după înscrierea vreunui gol. Abia atunci tresar cuprins de un fior – nu de teama lipsei oricărei distanțări dintre ei, ci mai degrabă de o senzație acută de deja vu. Parcă numai acum observ lipsa oricărei măști, așa cum doar acum îi văd genunchii juliți puștiului meu. Cuprins de un impuls – încerc să îl strig. Prea târziu! – îl văd îndepărtându-se grăbit cu mingea sub brațul stâng…

Nu știu alții cum sunt – și-a început marele Creangă construcția amintirilor lui intrând în nemurirea conștiinței noastre naționale. Păstrând proporțiile și cu un bagaj suficient de ironie, dar mai ales autoironie – încerc și eu să vă mărturisesc, cumva la fel ca marele nostru Părinte de țară, Învățător, Povestitor, Clasic de clasic😊 – cele ce urmează…Astfel:

Nu știu alții cum sunt, însă eu am o dambla! – așa cum plastic ar spune un prieten bun cu câteva sejururi nereușite pe la spitalul 9 sau la pensiunea de 4 margarete știrbe de la Săpoca😁. Așadar – recunosc oarecum vinovat că mie îmi plac ploile de vară! Veți zâmbi probabil ușor înduioșați, însă cu o doză plină de superioritate gândindu-vă că tuturor ne plac ploile calde de vară. E adevărat probabil, însă eu merg un pic mai departe cu plăcerea asta a mea (ne)vinovată și încerc să fiu udat până la piele de cel puțin o dată pe sezon și lucrul acesta în fiecare vară, până când simt apa clipocindu-mi în pantofi. Cum fac lucrul ăsta? Cam greu în zilele noastre – asta dacă nu vrei să te privească ceilalți ca pe un nene cu aceleași preocupări ca cele ale prietenului meu amintit mai sus. Așadar – închipuiți-vă un om în toată firea, undeva pe la începutul serii – cum se dă jos din mașină în parcarea unui supermarket și se preface că își înnoadă grăbit șireturile de la pantofi, asta în timp ce toarnă cu găleata. Apoi, brusc mi se rupe o sacoșă și risipesc câteva sticle cu apă plată, apoi mă grăbesc ca un melc să le recuperez pe toate, toate astea sub privirile câtorva zeci de oameni strânși sub copertina supermarketului. Chiar unuia dintre ei i s-a făcut milă și îl vedeam cum se pregătește să îmi vină în ajutor cu o umbrelă. Îi fac semn rapid să rămână pe loc și mă întorc arătându-i că am și eu umbrelă. Mă chinui apoi neputincios să deschid umbrela, toate astea cu un rânjet de om nebun pe față, simțind cum apa mă curăță de toate păcatele, având chiar un sentiment de vină – ca și cum taina curățării sufletului cu ajutorul ploii ăsteia de vară, numai eu o știu și ar fi păcat să nu o afle toată lumea. Ce mai încolo și-ncoace – sunt fericit! Exact așa cum eram în copilărie și cântam bucurându-mă de ploile de vară Plouă, plouă, babele se ouă! Nu-mi termin bine gândul, moment în care aud continuarea – Ploaia s-a oprit, babele-au murit? Mă întorc la timp pentru a vedea silueta subțire a prietenului nostru în pantaloni scurți cum stătea cu capul pe spate, gura larg deschisă și limba de-un cot scoasă, încercând parcă să înghită ultimele picături ale ploii.

  • V-a plouat zdravăn, domnu’, așa-i? – mă întreabă absolut prostește agentul de pază al supermarketului, echipat total nepotrivit cu o mască care-i acoperea gușa și cu termometrul nelipsit în mână ținându-l îndreptat către mine ca și cum ar fi fost o armă. Îi răspund ridicând din umeri și mă întorc rapid către băiatul din ploaie, însă nu mai era de găsit.

Nu știu alții cum sunt, însă eu savuram cu plăcere într-o altă frumoasă seară de vară, în lipsa unui ceai călduț – exclusiv pentru a mă răcori, ce credeți? – ați ghicit! – fix o bere rece din frigider și urmăream de la balcon jocul câtorva copii aflați prin jurul blocurilor. Și tocmai când eram pe punctul să eliberez de chinuri sticla și să ascund lichidul răcoritor prin burta mea primitoare, observ distrat cum unul dintre puștii de afară scoate cu un gest larg guma de mestecat din gură și o întinde generos. Rupe apoi o bucată zdravănă din ea și îi oferă unei fetițe de-o seamă bucata aia scârboasă, cu un gest de mare simpatie. Stupoare! – fetița se întinde și îl sărută pe obraz rapid, primindu-i cu simpatie darul neobișnuit. Amândoi dispar apoi după colțul blocului, rămânându-mi pe retină, bine imprimată – doar imaginea unui tricou albastru cu un 10 mânjit pe spate și lăsându-mă cu același sentiment de deja vu prezent de atâtea și atâtea ori în vara aceasta.

Nu știu alții cum sunt, însă eu nu mă pot împiedica, dragii mei – să nu mă gândesc cu duioșie la băiețelul nostru, sau chiar și la fetița care l-a sărutat. Încerc astfel cumva să cuprind cumulul de emoții pe care amândoi le-au avut (sunt convins de lucrul acesta) de atâtea și atâtea ori de-a lungul vieților sau vacanțelor întregii lor existențe. Emoția începutului de an școlar, bucuria revederii colegilor sau curiozitatea cunoașterii celor noi, precipitarea zgomotoasă cu care sunt povestite toate întâmplările minunate ale vacanțelor de vară – toate acestea am dori cu toții să nu dispară vreodată. Parcă niciodată nu am dorit mai mult să ne scăldăm sau să furăm cireșe împreună așa cum făceau eroii lui Creangă; sau de ce nu? – să ne pitim strânși lipiți unul de celălalt – simțind că numai astfel putem învinge orice rău, de oricare fel ar fi acesta. Generația cu cheia de gât salută generația cu masca pe figură!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *