Despre fericire și alte neplăceri ale vieții

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Tu, cel care-ți faci timp să citești câteodată ceea ce scriu – sigur trebuie să știi până acum cât de fericit ești. Și dacă vei zâmbi cumva amar spunându-mi că numai tu știi de durerea prin care ai trecut, eu îți voi reaminti că sigur ai tu cel puțin un motiv pentru care ești fericit și nu doar ar trebui să fii fericit.

Am avut și am încă norocul (așa privesc eu cel puțin lucrurile) să pot pătrunde dincolo de cuvintele unui om și să port cu el un dialog al sufletelor. De multe ori chiar în cele mai neașteptate situații și cu cei mai neobișnuiți interlocutori posibili. Nici nu îmi amintesc de câte ori – spre exemplu – încep un simplu dialog cu cineva strict legat – spre exemplu – de business sau care are legătură cu joburile noastre și încheiem discutând despre lucruri cu care probabil niciunul dintre cei cu care vorbesc nu le este atât de ușor sau confortabil să se destăinuie oricui, cu atât mai puțin unui străin cum sunt și eu pentru ei, până la urmă. Și totuși oamenii sunt oameni, mici roboței cu suflete, un pic mai inteligenți decât restul regnului animal dar nu de rare ori cu mult mai puțin empatici decât un simplu cățeluș fără pedigree.

Și credeți-mă când vă spun că purtăm cu toții dramele noastre personale, așa cum fiecare dintre noi am simțit la un moment dat cât de neputincioși suntem în fața destinului. Și – pare un paradox ce urmează să vă spun în continuare – însă tocmai lucrul ăsta consider că reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) catalizatorul fericirii noastre. Numai cei care au gustat din cupa amară a deznădejdii, a celei mai aprinse dureri – cea a sufletului – numai aceia dintre noi sunt și pot fi cu adevărat fericiți. Pentru că numai noi putem aprecia cu mai multă acuratețe fericirea care ne înconjoară și care poate lua forma râsului unui copil, al zâmbetului unui necunoscut, al unei frunze galbene sau chiar al unui aer rece de dimineață de toamnă.

Am trecut de vreo 2-3 ori în viața asta prin chinul așteptării oarbe, al răbdării absurde, al durerii mute. Mă refer aici strict la momentul absurd din viața unui om prin care este nevoit să asiste neputincios la curgerea implacabilă a timpului, odată cu el scurgându-se și viața din trupul cuiva apropiat.

Mă veți întreba probabil iritați – și pe bună dreptate până la un punct – de ce mama naibii m-am apucat să vorbesc despre lucruri atât de neplăcute, mai ales acum, când afară este (încă) atât de frumos și urmează anotimpul pastramei sau al vinului. Tocmai de aceea – fix ca să nu uitați nicio clipă despre felul cum arată cerul acum, când citiți rândurile astea sau de felul cum vă simțiți când vă strângeți la piept copilul sau pe cineva drag suflețelului vostru.

Cu siguranță episodul cel mai dramatic dintre cele 3 amintite mai sus îl reprezintă moartea tatălui meu. De fapt, moartea lui taică’miu a venit mai mult ca o eliberare, ca o descătușare a unui spirit ținut prizonier și ca o ușurare a noastră, a celor care l-am iubit. Suferea de ceva vreme de un chinuitor cancer pulmonar, iar toate încercările noastre omenești/medicale/pământești au fost una după alta învinse de dușmanul ăsta feroce, făcându-ne într-un final să sperăm doar la o minune. Minunea a venit însă cu mult mai târziu și nu sub forma pe care o așteptam. Tata ne-a rămas lipit de suflete, iar mie unul, viziunea lui cu privire la fericirea simplă, sub cele mai frumoase forme ale ei – mă urmărește pretutindeni. Înainte însă de moartea tatei, au fost spuneam – câteva săptămâni întregi de…așteptare chinuitoare. Așteptarea asta nu are nume și nu cred că va găsi cumva cineva vreo formulă potrivită cu privire la felul cum să o denumească. Îmbracă o serie întreagă de modalități – de variante, pornind de la o așteptare plină de furie, de revoltă și luând chiar uneori forma unei așteptări calme, vecină cu nepăsarea.

Îmi amintesc și acum felul în care mă culcam în fiecare seară, întrebându-mă de fiecare dată dacă următoarele ore nu vor fi cumva cele din urmă pentru tatăl meu. Îmi făcusem un ritual de la care nu mă abăteam deloc: mă trezeam dimineața – oare ce o face tata?; mă spălam pe dinți – oare ce o face tata?; plecam spre serviciu – oare ce o face tata?. Abia după ce îmi beam prima cafea a zilei și fumam vreo 4 țigări, îmi făceam curajul necesar să o sun pe maică’mea și să încerc în același timp să am o voce cât mai echilibrată la telefon, astfel încât să pot reuși să-i dau un pic de putere mamei – cumva de sprijin telepatic.

– Sărut mâna, mamă! Ce face tata? Tu cum te simți? Te-ai odihnit?

Maică’mea îmi răspundea câteodată cu speranță, alteori obosită, iar uneori chiar cu o furie disperată. Numai cine a trecut prin momente de genul acesta poate înțelege cu adevărat ce încerc eu să vă descriu aici – probabil total neîndemânatic. Imediat după serviciu, pașii mă purtau aproape fără vreo comandă mintală către casa alor mei. Intram, stăteam în zilele bune de vorbă cu tata maxim vreo 5 minute, apoi o îmbărbătam cum puteam pe mama.

– Sorine, mamă – să ții telefonul lângă tine și cum te sun – să vii imediat!

Nici nu-mi amintesc de câte ori am auzit cuvintele astea și mai ales nu pot uita de felul în care îmi priveam telefonul, tresărind ori de câte ori auzeam sunetul de apel, dar mai ales când vedeam scris mare pe ecranul blestematului ăstuia de aparat cuvântul Mama.

Încerc cumva să vă zugrăvesc starea de spirit pe care o avem pe atunci, tocmai ca să vă fac să înțelegeți mai bine felul cum am sărit ca ars în picioare din somn, atunci când am auzit țârâitul strident al soneriei de la ușa apartamentului, exact într-una dintre zilele acelea blestemate de așteptare chinuitoare. Mă îmbrac rapid, bătând cred toate recordurile și răspund la ușă imediat. În fața apartamentului se afla o mogâldeață de femeie, administratorul blocului nostru și lucrul ăsta încă de pe vremea când mă jucam pe afară cu cheia atârnându-mi de gât. Tanti Ana este genul acela de femeie fără vârstă, un handicap fizic ascunzându-i anii și lucrul acesta continuând probabil cea mai mare parte a vieții ei. Dacă ar fi să ghicesc, aș spune că e mai aproape de 90 de ani, decât de 80. Nu e genul acela scârbos de babe curioase, bârfitoare – are însă în schimb un sâcâitor obicei de a insista asupra unui lucru, fapt caracteristic de altfel bătrânilor. Locuiește de când s-a înălțat cartierul nostru în același apartament 4 de la parterul blocului în care locuiesc și a îndurat cu stoicism bătăile și insultele unui concubin violent mai bine de vreo 20 de ani. Vă spun doar că jumătatea brută a chiștocului ăstuia de femeie se numea nea Emil și și-a petrecut majoritatea vieții studiind asiduu, având mai mulți ani de facultate ai vieții făcuți prin majoritatea academiile de top ale țărișoarei noastre cum ar fi Jilava, Poarta Albă sau Brăila, ca să amintesc aici numai câteva dintre cele mai reprezentative dintre ele. Abuzul la care a luat parte femeia asta, nu cred să poată fi cuantificat integral. După moartea academicianului, tanti Ana a trecut apoi zâmbind peste câteva amantlâcuri de care se mândrește nevoie mare până în zilele noastre și a trecut mai departe cu mersul ei târșâit, trecând cu indiferență și șiretenie peste fiecare bârfă. Și iat-o acum în fața mea, în toată plenitudinea forțelor (răului☺) – cum mi se adresează cu vocea ei nazală și fonfănită – marcă înregistrată, vorbindu-mi pe un ton de parcă tocmai ne despărțisem recent de la vreo șuetă:

  • – Cred că s-a spart o conductă la subsolul blocului pentru că aud un șuvoi de apă! Am luat niște pastile pentru fiere care nu mă lasă să dorm și mi-am pornit aparatul auditiv din ureche ca să nu mai țin sonorul televizorului la nivel maxim. Și cum i-am dat drumul, cum aud încontinuu un vuiet. Bine, mă gândesc că oi avea io nițică tensiune arterială sau poate șuieratul ăla să fie chiar de la aparat, dar mai bine verific întâi dacă nu s-o fi spart vreo țeavă. Așa că – nu vrei tu să vii cu mine și să intri la subsol? Știu că e nițeluș cam târziu, însă nu am vrut să deranjez pe altcineva. Tu ești mai tânăr…

Mogâldeața aflată în fața mea ar fi continuat până astăzi cu argumentele ei dacă nu o oprea uimirea cu care i-am răspuns rapid, întrerupând-o:

  • – Sigur, tanti Ana! Să mergem! Ai o lanternă?

O iau înainte, cobor scările nemaiașteptând liftul și desfac hotărât lacătul ușii de fier de la subsolul blocului. Cobor treptele și ajung rapid să calc cu încălțările noroiul aflat în beciul blocului, auzind în același timp foșnetul neliniștit al unor șobolani. Încerc să aprind lanterna telefonului, aplicație cu care încă se mândreau bunicii smartphone-urilor de astăzi și observ deodată ora aflată pe ecranul telefonului: 3.05 AM! Începe deodată să îmi tremure genunchii, un val de amețeală cuprinzându-mă total. Abia reușesc să ies afară din beci și mă privesc în oglinda aflată în holul blocului. Din oglindă mă privește un chip palid, iar felul jalnic în care îmi atârnau pânzele de păianjeni prin cap era mai degrabă patetic decât amuzant. Abia atunci am realizat că eram îmbrăcat cu o cămașă impecabil de albă (și definitiv pătată acum😣) și cu o pereche de pantaloni călcați la dungă, iar în picioare purtam fix cea mai bună pereche de pantofi pe care o aveam pe vremea aceea – care luceau cu strălucirea caracteristică pantofilor de lac, în special contrastând cu noroiul aflat sub talpă. Realizez într-un târziu unde mă aflu și mă cuprinde imediat un val de furie. Mă opresc totuși rapid să-i urlu în față cotoroanței tot ce voiam să-i spun cu privire la visele ei umede și la amabilitatea de a suna la ușile oamenilor la ora aceea și prefer în schimb să mă îndrept rapid către propriul apartament. Mă dezbrac rapid, fac un duș, intru în dormitor și încep să…plâng! Peste o săptămână numai tata avea să plece liniștit, într-o zi de luni – așteptându-mă mai întâi să vin de la serviciu și apoi pășind hotărât către lumină.

Iar acum, vei ști probabil că numai un lucru aș vrea ca tu să conștientizezi după tot ceea ce ai citit mai sus și anume acela că ești fericit! Așadar, fii fericit! Atunci când gândurile îți alunecă invariabil către facturile alea neplătite încă, sau poate doar la jobul ăla al tău prost remunerat și care te nemulțumește – gândește-te numai că toate astea nu sunt altceva decât mici cărămizi de care te împiedici, dar pe care se sprijină deasemenea și fericirea ta! Pentru că tu contezi pentru cineva, așa cum cineva contează pentru tine!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *