Nu-i așa!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Recent am avut prilejul să traversez Valea Prahovei pe cea mai circulată șosea a României – DN1. Nu o fac frecvent, evit cât pot demult dealtfel aglomerația devenită proverbială a celebrei noastre șosele naționale. Nici de data asta faima ei binecunoscută de capcană a turiștilor, de morișcă de măcinat nervii șoferilor – nu a dezamăgit deloc. Canicula de afară a sporit exponențial disconfortul nostru, al celor care s-au încumetat să traverseze în plină zi de weekend (și de vacanță) DN1 -ul.

Admiram cumva amorțiți de condusul bară-la-bară peisajul mirific al stațiunilor noastre montane de top, când deodată – brusc și profund – m-au cuprins niște senzații ciudate, asemănătoare unor fierbințeli reci. Părul mi s-a ridicat de pe mâini, iar celebra piele de găină iată că și-a făcut simțită prezența și la mine. Mi se întâmplă dealtfel de fiecare dată când sunt martorul unor evenimente deosebite sau – cum a fost cazul de data aceasta -la rememorarea unor întâmplări remarcabile. De data asta eram buimac și nu știam de ce subconștientul mă avertiza că sunt în preajma unui loc sau eveniment care merită să fie amintit.

  • Mai avem mult până ajungem acasă, mami? – întreabă pe un ton cumva revoltat de mersul încet al mașinii – Rareș I – ul – prințul consolei de PS.
  • Suntem abia la Sinaia, dragul meu! – răspunde pe jumătate absentă Cicioaica – copilotul meu – atentă să nu cumva să comit vreo ilegalitate și să încalc vreo regulă din codul rutier – ferească bunul Dumnezeu! Nu are dealtfel carnet de conducere (încă😌), însă are un simț al condusului excelent – așadar e cel mai nesuferit pasager aflat în dreapta oricărui șofer.

Răspunsul Cicioaicei mă învăluie într-o lumină de un contrast absolut iar cenușiul călătoriei se transformă brusc în cea mai colorată reclamă. V-am mai povestit eu pe aici, pe dincolo de puterea vreunui gând, de capacitatea noastră, a oamenilor – de a funcționa uneori după alte legi decât cele fizice, sau cele instinctuale. Puterea nostalgiei, mirosul unic al vreunei amintiri au această caracteristică.

Mă uit în stânga și observ minunata gară a Sinaiei, magnific edificiu arhitectonic, rivalizând ca impozanță și frumusețe estetică îndrăznesc să spun chiar cu celebrul castel Peleș, aflat în apropiere.

Și iată cum această putere a emoției mă poartă deja fulgerător – cu o viteză hiperluminică – înapoi în timp – undeva pe la finalul secolului XX și al mileniului al doilea – fix la sfârșitul anului de grație 1999 și începutul anului 2000 – anul când noi nu mai eram copii – așa cum frumușel și patriotic spuneau versurile unui cântec/imn al pionierilor generației mele. Prostii! – nu contenim niciodată să fim decât niște bieți copilași speriați – cu atât mai mult jumătatea reprezentată de sexul slab – adică de noi – micii mari băieței/cocoșei sau bărbăței plini de testosteronul mai mult sau mai puțin benefic circulației (sanguine😋).

Ei bine – fetițe și băieți – am avut prilejul să petrec acum 2 decenii revelionul plus încă vreo câteva zile minunate în Sinaia, alături de o gașcă teribilă de tineri printre care străluceau celebrii mușchetari din Crâng care formau trio-ul – Adi -zis Cotoiul, Dan – zis Morales și – cu voia dumneavoastră – subsemnatul, marchizul de Sorel (și nu de Sade cum sigur vă grăbeați să citiți😁). Alături de noi se aflau bineînțeles prietenele noastre de pe atunci (și în cazul meu, nu și de acum😎 – pentru că prietena mea de atunci mi-a devenit cum vă spuneam copilot în exclusivistul Grand Prix al căsniciei, off course😉).

Dar nu despre minunata stațiune montană Sinaia vreau eu să vă vorbesc acum. Și nici despre magnificul castel regal Peleș, cu aerul lui rarefiat și nemuritor afișat fiecărui turist în parte. Poate cu alt prilej…

Despre altceva vreau eu să vă vorbesc acum – și anume – despre gara din Sinaia sau mai bine spus despre revelionul de atunci, unde nici până acum nu știu cine din grupul nostru extins de prieteni, din gașca lărgită a mușchetarilor mei a cunoscut sau a avut un unchi șef al gării și astfel am avut nemaipomenitul prilej să petrecem revelionul fix într-unul dintre apartamentele gării situat la etajul impozantei clădiri.

Închipuiți-vă clădirea gării din Sinaia, de o frumusețe arhitectonică neobișnuită pentru țărișoara noastră, umplută de fericirea unor mândri tineri ai patriei noastre, dar mai ales înnobilată de muzica și versurile unor melodii alese pe sprânceană parcă pentru a evidenția și mai mult locația deosebită unde ne petreceam cumpăna dintre ani. Melodii fierbinți mângâiau pereții gării, adevărate opere alese și abia scoase din inspirata plămădeală a muzicii anilor ’90. Unul dintre aceste cântece era (și este în continuare😃) și celebrul hit Ochii tăi, al celor de la LA – nume pur românesc, exprimând probabil cea mai răspândită prepoziție a limbii române – la, sau – de ce nu? – poate chiar cea de-a șasea notă muzicală aflată pe portativ, evident (tot) nota la. Și deloc adevărat și total incorect cum presupuneau niște pifani ai muzicii, niște necunoscători ai bunului gust muzical care susțineau sus și tare că celebrul LA reprezintă doar bietele abrevieri ale celebrei metropole americane – Los Angeles😊.

Și mai cred ceva – anii aceia reprezentau dealtfel ultimii ani ai unei perioade de acalmie planetară, de inocență mondială, unde nu exista cel mai mare dușman al omenirii din ultimele două decenii – FRICA. Frica de terorism, teama de vreo religie sau de alta, groaza de vreo pandemie globală sau de vreun coronavirus nou născut. Doamne – cât de puțin timp a trecut de atunci și totuși parcă simțim anii ăștia precum un întreg secol atârnând de conștiințele noastre.

Pfff…iar am alunecat pe panta asta a sentimentalismului alunecos, uneori fiind atât de ușor transmisibil, de contagios chiar. Însă e un motiv pentru care țin să vă reamintesc vouă, care sunteți ca și mine – pasageri ai acelor ani și să încerc să le zugrăvesc acele vremuri celorlați mai tineri dintre noi, năzuind cel puțin să reușesc să-i fac cumva să înțeleagă pe aceștia din urmă – despre ce fel de vremuri trăiam noi atunci, odată – demult😊…

Închipuiți-vă un pic atmosfera sfârșitului anilor ’90, chiar cea a începutului anilor 2000 existentă în Românica noastră dragă. Aici era adevăratul El Dorado. Aici avea loc sfârșitul copilăriei tinerei noastre democrații și parcă tot atunci erau timpurile în care avea loc apusul inocenței noastre și nu neapărat ca indivizi mă refer, ci chiar ca și națiune. Erau timpuri în care încă abia învățam să mergem – european vorbind și singura scuză a noastră, ca națiune, ca civilizație latină – era tocmai sângele nostru iute și nediluat de latini ținuți prea mult în frâul unei dictaturi odioase. Așa că aveți un pic de înțelegere pentru noi, cei care respiram aerul acelor ani, pentru felul cum gândeam lucrurile pe atunci, poate chiar pentru patima cu care acționam pe vremea aceea…

Printre mulțimea de tineri, de cunoștințe de o seară – am avut prilejul să facem cunoștință cu o tânără puștoaică, un picuț plinuță și îmbrăcată aproape exclusiv în negru și cu capul acoperit total de o basma care-i pitea fiecare firicel de păr. Basmaua aveam să aflăm mai târziu că era obișnuitul veșmânt al femeilor musulmane. Pentru noi, copilași crescuți cu frica lui Dumnezeu, istoria religiilor se limita pe vremea aceea numai la cel mult diferența dintre cultele creștine, față de celelalte religii manifestând cu toții o ignoranță crasă. Ne uitam cruciș la fetișoara asta. ca la ceva exotic și ne închinam la propriu atunci când ne spunea că refuză consumul cărnii de porc sau al alcoolului de orice fel. Ne povestea despre ramadan și despre alte câteva obiceiuri ale religiei ei și ne-a mărturisit absolut senin că a fost convertită la islam datorită…iubirii. Aha – ne gândeam noi – iubește vreun păgân tuciuriu.

  • Pentru mine Allah e adevăratul Dumnezeu, iar Mahomed unicul profet! Asta am învățat prima oară, de fapt asta am simțit de prima oară atunci când învățătorul meu mi-a deschis ochii…

Peste numai vreo doi ani, atunci când priveam turnurile gemene de la World Trade Center prăbușindu-se apocaliptic, aveam să îmi aduc aminte de seninătatea, de fericirea afișată pe chipul tinerei cu părul acoperit și care ne vorbea atât de seducător despre puterea iubirii ca și catalizator divin.

Nu mă înțelegeți cumva greșit – respect fiecare religie aflată pe pământul ăsta limitat al nostru. Nu despre religie e vorba aici și nici măcar despre iubire. Aici amintesc despre sora cea mai apropiată a fricii – și anume despre fanatism – aflat parcă din ce în ce mai prezent în acțiunile noastre, parcă uneori perfid făcându-și loc în câte-un colțișor al suflețelelor noastre. Până la urmă, dragii mei – ura este doar o reflecție a iubirii, NU-I AȘA?

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *