Colecționara de pixuri

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

V-ați întrebat vreodată cu adevărat oare de ce scriu eu pe aici, pe unde apuc? Vreau să spun – e adevărat, îmi place modul cum mi se aranjează precum niște cărămizi ideile în căpățâna asta mare a mea și apar hotărâte fix numai atunci când degetele se hotărăsc să umble iar hai-hui pe tastele laptopului. Și îmi umple sufletul o imensă satisfacție atunci când termin rotund de scris ceea ce aveam de spus, eliberând apoi pe blog/oriunde ceea ce…a ieșit.

Dar mai există un motiv, cel puțin simțeam cu putere că trebuie să mai fie vreun motiv bine întemeiat atunci când alergam pe aici amestecând literele și umplându-vă mințile cu adevărul meu care poate nu e tot atât de autentic precum realitatea asta a noastră de cele mai multe ori nu tocmai frumoasă. Însă cu siguranță adevărul ăsta de care vă spun eu aici, adevărul meu – are cu certitudine o strălucire aparte. Și dacă adevărul ăsta al meu îți va provoca un fulger de zâmbet sau îți va smulge o lacrimă solitară – atunci merită cu prisosință să înlocuiască astfel fie chiar doar preț de o miime de secundă cât durează o bătaie a inimii tale – realitatea asta a noastră hidoasă, rece, implacabilă, definitivă.

Am făcut (și fac în continuare) parte de-alungul existenței mele din multe grupuri de prieteni, sunt mai mult sau mai puțin activ sau important pentru câte-o mână de oameni și încerc așa cum mă pricep să trăiesc cu adevărat atunci când mă dau jos din pat. Și dacă la sfârșitul zilei visul ăla de noaptea trecută a fost nițeluș atins în ziua aceea, atunci eu mă declar mulțumit. Dar parcă niciun grupuleț nu a reușit să mă arunce în oceanul ăsta cu numele VIAȚĂ așa cum a făcut-o trio-ul de renume comunitar, BD-ul ăsta de la munte și de la mare, în care rolurile lui Patraulea, Trandafir și Gogu erau nemaipomenit interpretate fix pe dos de mușchetarii din Crâng – Adi -zis Cotoiul, Dan – zis Morales și – cu voia dumneavoastră – subsemnatul, conte de Sorel, arhiduce de Micro 5 și cavaler al Mesei Rotunde (și sparte) aflate pe insulița din Crângul amintit mai sus😁.

Dar iarăși îmi veți spune că o iau pe arătură și vă invit direct atunci, abrupt chiar să luați parte la mica aventură care urmează. Timpul desfășurării: undeva la sfârșitul mileniului 2, în vremea unuia dintre ultimele revelioane ale secolului XX. Locația: casa părintească a Corneliei, prietena de atunci a maurului fără iatagan – Morales, care se afla (casa, nu prietena) într-un minunat sat vecin cu orășelul nostru. Protagoniști: trio-ul AMS (Adi-Morales-Sorin) cu prietenele lor.

Aș dori să faceți un pic de efort și să vă închipuiți cum trebuie să se fi simțit Morales, făcând revelionul la părinții prietenei lui? Nu tocmai ca și o gazdă, însă probabil ceva asemănător. Vă mai amintiți cum decurgeau revelionele de acum douăj’ de ani, poate și mai bine? Îmi veți spune probabil că se obișnuia să se bea peste măsură – și ați avea dreptate! Principala distracție din program: alcoolul! Începeam revelionul prima oară cu – ați ghicit: tot cu alcoolul! A doua zi ne dregeam răul de petrecere😀 după binecunoscuta rețetă românească cui pe cui se scoate, și anume tot cu ajutorul…alcoolului! Așadar vă faceți idee cu siguranță de felul cum trebuie să ne fi aflat noi, băieții – cam undeva după miezul nopții, fix în anul nou. Rupți de beți și cu bășica udului😅 plină! Astfel, Adi și cu mine îl urmăm îndeaproape pe Morales care ne conduce afară către binecunoscuta budă aflată în fundul curții, tocmai la mama naibii. Ăsta, Morales – mândru de statutul de semigazdă – o ia repejor la fugă înainte – probabil cuprins de febra urinatului. Era un ger afară de crăpau pietrele de la rinichi, iar eu cu una bucată de Cotoi zgribulit lângă mine ne uitam unul la altul și amândoi la negrul aflat în fața noastră și în care a dispărut fugind Morales. Luăm imediat mutește cea mai înțeleaptă decizie (credeam noi) care ne-a trecut prin căpșoarele noastre atunci. Facem astfel pipi acolo, pe loc, fix pe un gărduleț mic, care credeam noi face diferența dintre curtea propriu-zisă și bătătura cu animale ale gospodarilor. Toate bune și frumoase, ne întoarcem rapid la căldurică, iar Morales revine rapid mirându-se ușor că am ajuns înaintea lui.

Nici până acum nu-mi amintesc exact care dintre mine și Adi a avut proasta inspirație să-i spună Întunecimii Sale, gazdei noastre de conjunctură de marele oprobiu la puterea a doua pe care am îndrăznit să îl facem urinând ca niște jalnici bețivi pe gardul socrilor. Nu mai contează că tinerii viitori însurăței se cunoșteau doar de vreo două luni – bunurile, acareturile, casa împreună cu bătătura cu animale cu tot și DA! – prin urmare și gărduțul spurcat de către noi îi aparțineau deja magraonului, iar afrontul adus de mine și de Adi era – prin urmare – cu greu de înghițit de mândria binecunoscută a prietenului nostru.

Și aici intervine diafana noastră eroină de astăzi, Cornelia – care îi explică cu tact , cu puterea aceasta fantastică de persusiune a femeilor, îl convinge spuneam pe Dan de faptul că exagerează, scuzându-se tot ea pentru faptul că ne-a jucat feste gărdulețul buclucaș care împrejmuia total nepotrivit o mică grădiniță cu cele mai bune soiuri de căpșuni de iunie…Vă închipuiți ce fețe trebuie să fi făcut eu și cu Adi. Nu vreți să știți cum ne simțeam a doua zi, la ciorba de reveneală, adică de cocoș de țară cu tăiței. Parcă încercam să ne pitim după munții de murături aflați în fața noastră pe masă. Iar când am ieșit afară, privirile ni se lipeau atrase parcă de un magnet invizibil – numai de bietul gărduleț pe veci batjocorit de doi hăndrălăi amețiți și fără niciun pic de jenă.

Nu știu dacă v-am făcut cumva să zâmbiți vreun gram cu mica mea bulă temporală expusă mai sus, sau dimpotrivă – sper cel puțin să nu vă fi ultragiat definitiv. Și acum, mă veți întreba oarecum îndreptățiți de ce oare v-am povestit eu tocmai episodul ăsta – cel mult amuzant și mai deloc interesant în marea schemă a timpului, a existenței noastre?

Ei bine, dragii mei – totul are legătură cu ce vă spuneam mai sus. Amintirea asta ușor stupidă este strâns legată de ea, de Cornelia. Amintirea acelui revelion, mirosul sobei încălzite cu lemne, prezența discretă a părinților ei – toate acestea mi-au rămas de-a pururi înfipte în suflet. Și încă un lucru – banal la prima vedere, însă atât de inocent, de curat, de…perfect prin frumusețea lui: Cornelia făcea colecție de pixuri! Cam aceste două lucruri, aparent fără vreo însemnătate majoră mi-au lipit imaginea Corneliei pentru totdeauna de sufletul meu. Mă veți ierta probabil ceva mai târziu, poate chiar mâine că v-am plictisit până acum, dar mai ales pentru că povestea mea e una atât veselă, cât și tristă – așa cum sunt toate poveștile vieții. Vă promit în schimb să scriu întotdeauna la fel, cum numai astfel pot dealtfel și mai ales cu ce pot – adică cu sufletul! Tocmai am aflat că ea a plecat un pic în ceruri. Cornelia vă spune tuturor să vă trăiți viețile așa cum vă iubiți pe voi înșivă…

Să ne citim cu bine!

Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru

Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *