L`ami de mon coeur

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Vă voi vorbi un picuț astăzi despre unul dintre oamenii dragi suflețelului meu, despre care dealtfel am mai amintit cu ceva timp în urmă într-una sau chiar mai multe dintre poveștile mele. Aș vrea totuși să vă propun un mic joc de-a v-ați ascunselea și să vă tăinuiesc identitatea acestuia sau să încerc cel puțin lucrul acesta. Dacă voi reuși minunea asta, tot voi sunteți aceia care îmi vor confirma sau infirma încercarea mea.

Personajul meu, eroul meu de astăzi nu are vreo pelerină de supererou, nici nu e vreun purtător de capă și spadă, însă e mândrul posesor al unei măști a la Zorro care-i maschează (crede el😊) perfect expresia feței. Dar niciun material nu a fost inventat pentru a reuși să-i stopeze ascuțimea privirii și agilitatea cu care ochii lui te prind într-o capcană hipnotică.

Omul cu masca de ̶f̶i̶e̶r̶ cârpă aflat la pensie (purtător de cupon și bilete de autobuz gratis primite de la primărie) însuflețește cu marea lui explozie de viață, de bună dispoziție pe oricine și oriunde ar păși. Cu acest Louis de Funes autohton nu te plictisești niciodată, uiți de curgerea timpului și mulțumești politicos de fiecare dată când îi faci cinstea de a-i face tot tu…cinste😁 cu vreun păhărel de coniecel sau cu țuiculiță (neapărat din prună de munte) sau chiar de ce, nu? – cu vreo bericică (dar neapărat caldă – să nu cumva – ferească Dumnezeu! – să facă roșu în gât prețiosul).

Nu pot uita niciodată felul în care ne-am întâlnit pentru prima oară – eu, un biet tinerel abia începându-și stagiul de cotizare la pensie, iar el – magic diamant strălucitor, aflat la apogeul carierei sale de vrăjitor (cu grupa a doua de muncă😂) al industriei noastre locale.

Îndatoritor, elegant, bine intenționat – acest Mesia al bunei dispoziții – conducea plin de galanterie spre ieșirea din curtea instituției noastre – pe șefa unui compartiment important – o femeie corpolentă la vreo șaizeci și ceva mărunțiș de ani – care pășea legănându-se, parcă nițeluș copleșită😉 prea mult de emoțiile avute în urma petrecerii de luat rămas bun cu prilejul ieșirii la pensie. Valorosul mă ochește de departe și strigă cu vocea lui puternică și ascuțită:

  • – Sunteți domnul..Nă..ăăă – Sorinel, nu? Sorinele – ajută-mă să o conduc pe doamna la taxi. E puțintel cam obosită, plus că sigur i s-o fi aplecat de la icrele alea amare de la cantină. E și frumoasă foc băbătia, o fi deochiat-o vreunul! – continuă maestrul pe un ton jos, conspirativ – făcându-mi golănește apoi cu ochiul și zâmbindu-mi larg.
  • – Și – ia zi, Sorinele: ai vreo prietenă? Sigur că ai, frumușel cum ești… – răspunde tot fermecătorul nelăsându-mă să deschid gura. – Nu lucrează nicăieri încă, așa-i? – mă întreabă primindu-și răspunsul mai mult din privirea mea. – Las’ că rezolvăm noi – o angajăm imediat! Trebuie să faceți și voi nunta, nu se poate să muncești numai tu. Faceți un copilaș și neapărat să vă luați o căsuță a voastră. Apoi o piscină mică și câteva oi. Și gata, Sorinele! Aaaa – și o mașină bună de culoare neapărat gri metalizat!

Și Doamne – cum au trecut oare 20 de ani? Unde au fugit anotimpurile astea și au plecat definitiv? Iată-mă după 2 decenii – eu, cu o tonă de experiență mai împovărat, iar el – cu aceeași scânteie de viață la purtător – de neegalat în spirit de către nimeni. Ticurile lui verbale au cucerit pe rând fiecare persoană care a avut șansa să-i intre pe orbită. Frumosule, parcă ești actor! Ăsta-i mai frumos ca-n realitate! Măh – drăgălașule, elegantule! mi-au rămas înfipte în vocabular și uneori (mai des decât aș fi vrut😀) îmi sar din gură aproape involuntar.

Și Doamne – Ține-l Tu – cu mare puterea Ta – veșnic la fel – cu aceeași sete de viață, cu aceeași avalanșă de bună dispoziție, cu aceeași uzină de fabricat zâmbete sau râsete izbucnite din toată inima.

El e fix ca vinul bun – cu cât îmbătrânește – cu atât se face și mai bun! Acum, aflat la pensie și cu mult mai mult timp de pierdut, și-a păstrat obiceiul să bată-n lung și-n lat tot orășelul nostru, de multe ori invariabil întâlnindu-se cu oameni cunoscuți. Și nu știu cum se face, însă de ceva vreme și-a făcut un obicei să mă sune ori de câte ori îmi vede mama – o altă pensionară neliniștită care umblă tot orașul, circulând tot timpul și împușcând peste tot reducere după reducere, de orice fel ar fi acestea. Cum vă spuneam: dacă îmi vede mama la piață, mă sună. Dacă o vede pe trecerea de pietoni, mă sună. Dacă o vede în stație, mă sună. Închipuiți-vă cum mă lupt cu niște calcule complicate pe la birou sau cum mă aflu în plină întâlnire cu cineva important și aud vibrându-mi neliniștit deodată telefonul. Nu răspund mereu de prima oară – cum spuneam – nu întotdeauna pot vorbi. Însă drăgălașul insistă încăpățânat cu zeci de apeluri până îmi aude glasul. Și – credeți ce vreți, însă răspund iritat mai mereu, dar termin convorbirea cu un zâmbet larg pe față întotdeauna.

  • – Sorinele, nu-ți merge telefonul! Te-am sunat de fix 14 ori…Vezi că am văzut-o pe mămica cum se ducea la piață și nu a traversat cum trebuie. Era să dea unul peste ea, chiar s-a oprit șoferul s-o certe.

Sau:

  • – Sorinele, vezi că mămica e în curte la CAR pensionari și își face vânt cu evantaiul. Dă-i telefon și întreab-o de ce nu și-a luat o pălărie de soare.

Voi, mă știți! Sunt orice, dar nu vreun…ordinar😂 oarecare. Nu spun că aș fi extra-ordinar – așa cum e stimabilul – însă nici nu m-am zbătut vreodată să fiu încadrat în vreo categorie anume. Așadar, intru mereu cu plăcerea unui copil în jocul lui și îmi sun de fiecare dată mama – surprinzând-o întotdeauna și spunându-i exact unde este sau ce face în momentul acela și cum m-am hotărât eu să o urmăresc peste tot pentru faptul că nu evită ieșirile lungi și dese, angajând astfel în sensul acesta o firmă de detectivi particulari.

Dar cel mai des, extraordinarul meu amic îmi vede mămicuța la biserică, maică-mea făcându-și obiceiul de ceva vreme să se ducă la slujbele de sâmbătă, tocmai la o biserică aflată cumva pe lângă casa stimabilului:

  • – Sorinele – vezi că mămica stă pe o bancă în părculețul din fața bisericii de lângă mine. Întreab-o ce caută pe aici și de ce nu se duce la biserica din cartierul ei, mai ales că nu are umbrela cu ea și vezi și tu ce vreme urâtă este afară…Doamne ferește să nu răcească cumva!

Recunosc oarecum vinovat că mi-am făcut mama chiar să intre pe bune la idei, în afara râsetelor noastre din toată inima de fiecare dată când o sun, gândindu-se totuși un pic contrariată dacă nu cumva chiar o urmăresc prin tot orașul. Prea dese au fost telefoanele, prea detaliate și fix în momentele cheie primite apelurile de la mine.

Și iată cum într-o frumoasă sâmbătă dimineață primesc iarăși un telefon de la domnul bună-dispoziție și iarăși o informez pe maică-mea cu lux de amănunte unde este, cum este îmbrăcată și ce face. Dida, uluită ca deobicei, întreabă cum de știu atâtea amănunte, iar eu – ca întotdeauna – nu deconspir sursa mea. Peste vreo 3 ore primesc un telefon de la mămicuța mea care aproape își striga victoria:

  • – Gata, știu cine e detectivul tău! Tocmai l-am văzut cum a trecut cu masca pe față, aproape trecându-și-o și peste ochi – a trecut, spuneam pe lângă mine. Avea o sacoșă plină cu pachețele primite în biserică de la lume. L-am văzut dealtfel mai mereu pe aici cu o sacoșă goală în mână. Treceam pe lângă el mereu, însă reușea să se ascundă sub masca asta de fiecare dată. Simțeam eu câteodată că mă urmărește cu privirea cineva în biserică, dar acuma știu! Degeaba avea mască, l-am recunoscut…Spune-i că mi-am dat seama! – încheie maică-mea parcă ușurată că a realizat cine îmi dădea raportul în tot acest timp.

Degeaba încerc eu să vă ascund identitatea fenomenalului meu amic, explozia lui, imaginea lui unică nu poate decât să îl aducă și mai mult în luminile rampei. Dacă întradevăr viața asta chiar ar fi o scenă, atunci el cu siguranță ar fi cel mai strălucitor star al ei, nicio mască – fie ea oricât de bine fabricată – nereușind să-i ascundă talentul în stare pură sau esența a tot ceea ce poate fi mai desăvârșit atunci când vorbim despre zâmbet.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

4 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *