Aripile lui Nichita Stănescu

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Cineva spunea că diferența majoră dintre scriitori și filozofi este faptul că ultimii dintre ei scriu numai atunci când au ceva de spus😁. Foarte tare axioma asta! Ascuțită ironie, dificil de parat cuvintele de mai sus și cred eu și mai greu de înghițit vorbele astea de către mulți scriitorași viteji pierduți printre cotloanele infinite ale internetului nostru de zi cu zi.

Dar, nu-i așa? Majoritatea dintre noi scriem câteodată numai pentru eliberarea unor frustrări probabil, neatenți de multe ori cu privire la deranjarea Majestății Sale Gramatica Limbii Române. Alții însă nici măcar problema asta nu o au și consideră că sunt suficienți de îmbogățiți spiritual pentru a împinge limitele gramaticii oriunde vor mușchiulețul lor din degețel, socotind dealtfel că – și în cazurile foarte rare când ar încălca vreo regulă de circulație rutieră a limbii române – oricum ar trebui codul rutier gramatical autohton să fie schimbat urgent după chipul și asemănarea felului cum scriu acești vajnici formatori de opinii, influenceri ai noii generații – ce mai încolo și-ncoace – adevărate motoare ale emancipării literare de pe meleagurile noastre. Ar trebui cu toții să fim mândri atunci când îi auzim vorbind sau când le citim accidental marile capodopere pline de înțelepciune și – atunci când observăm stupefiați vreo construcție ilogică a vorbelor sau o încăierare a verbelor – să ne prefacem umili că totul este perfect normal. Sau – în cel mai bun caz – să aplaudăm modernismul condusului pe partea stângă a șoselelor gramaticii bietei noastre limbi materne. Nu vreau să mă înțelegeți greșit cumva…Sunt cel mai puternic critic al propriilor mele acțiuni (oricare ar fi acestea😉), cu atât mai mult al încercărilor mele pseudoliterare. Lungesc adeseori frazele aiurea și fac la rândul meu greșeli flagrante – cum ar fi folosirea virgulei după dar-ul de la începutul acestui paragraf😊. Însă – mai mult decât orice – nu suport autosuficiența plină de o grandomanie umflată a gușaților închipuiți de oriunde și de orice fel ar fi aceștia.

Dar să revenim la oile noastre și să stopez urgent polologhia aiuristică, cum ar spune mămicuța valorosului vostru subsemnat și cu care probabil vă plictisesc uneori (mai degrabă deseori – sunt sigur de lucrul acesta😃) și haideți mai bine să vă povestesc ceva amuzant. Dacă așa va fi – vă las pe voi să socotiți și să-mi spuneți!

Mă aflam într-una dintre serile de weekend eliberatoare de restricții la o terasă literară, unde dezbăteam de zor alături de câțiva amici de mare valoare spirituală – situația neplăcută în care se află tezaurul literar al societății noastre. Liderul acestui cerc al poeților de grătar era marele, inegalabilul, irefutabilul – într-un cuvânt – irecuperabilul😎 meu amic Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol. Reușisem marea performanță să obțin un permis de (pe)trecere de la inchizitorul șef sau președinta comisiei de cenzură a bunei dispozițiiblonda Cicioaica (fostă șatenă/brunetă/roșcată).

Ajung exact când discuția marilor scânteie de cultură în stare pură era în toi, iar cel mai volubil dintre participanți era chiar el – domnul Meserie – omul care le știa pe toate pentru că le trăise sau le văzuse pe toate la viața lui. Omul debita câte-o perlă de înțelepciune adâncă oricui era dispus să-l asculte și plictisea într-un mod plăcut, totuși neinvaziv auditoriul care îl privea condescendent, acceptându-i cu o grație înduioșătoare elucrubațiile – toată lumea știindu-l de băiat bun și – chiar dacă exagerează el uneori, e totuși unul de-al nostru.

  • – Băieți, v-am povestit vreodată cum m-am întâlnit cu marele nostru poet Nichita Stănescu? Pffff…era prin ’86 – fix după explozia de la Cernobâl. Venise în Buzău în vizită la un verișor mai îndepărtat al mamei sale, bun amic cu tăticu’ – Dumnezeu să-l ierte! – începe povestea amicul Meserie vărsând pe rând o lacrimă și apoi vreun sfert din paharul cu votcă pe care îl ținea în mână pentru stingerea setei răposatului. Cu un an în urmă mă luase Benone Sinulescu în turneu cu el și probabil mă văzuse la vreun spectacol de-al lui. Așa că mă știa bine, maestrul…

Și iată cum asistăm cuprinși de o moleșeală plăcută dată de ceaiul cu gheață🤗 pe care îl beam cu plăcere la terasa noastră luminată – asistăm spuneam la fantasmagoriile pline de farmec ale marelui circar de crâșmă locală aflat în fața noastră. Fiecare cartier, fiecare orășel mai mic sau mai mărișor al țărișoarei noastre are în dotare câte-un înțelept de genul domnului Meserieom trecut prin toate, dar mai ales toate trecute prin el😀 – gata oricând să povestească oricui ce viață interesantă a trăit dumnealui. Știm cu toții despre ce fel de personaj amintesc eu aici…E tipul acela inofensiv și care te face să zâmbești cu compasiune, chiar complice uneori, întrebându-te când se termină imaginația sau unde începe nebunia. Dar despre tipul acesta seducător de oameni am mai vorbit pe aici sau pe dincolo

Și tocmai când ne pregăteam să întrerupem aplombul luat de nenea Meserie și să-l întrebăm dacă nu dorește cumva să refacem stocul cu lichide situat pe masa din fața noastră și aflat dealtfel în real pericol de a se epuiza – tocmai atunci auzim vorbele tăioase ale unui aspirant al afilierii la academia noastră științifică, aflat la vreo 2 mese mai departe de cercul nostru literar. Pe lângă categoria amintită mai sus din care face parte și domnul Meserie – legată ombilical de nenumăratele terase de cartier ale patriei noastre – își petrece timpul enervând pe toată lumea o altă specie de minte luminată cu lampa electrică, specie din care face parte și omul de care vă spuneam că i-a întrerupt speech-ul maestrului Meserie. Subdiviziunea aceasta a genului este una aparent inofensivă, însă în realitate este strașnic de agresivă, tot timpul fiind pusă pe ceartă și contrazicându-se cu toată lumea. Oamenii de felul ăsta sunt cei mai nesuferiți, genul de oameni atotștiutori și gata imediat să se ia la harță cu toată lumea. Un astfel de tip este și domnul Avocatu’ care azvârle plin de venin următoarele:

  • – Iar vorbești prostii, Meserie! Nichita Stănescu a murit în 1983, iar tu în 1986 aveai vreo 14 ani. Imposibil să-l fi cunoscut pe marele nostru poet, pentru a nu mai aminti de faptul improbabil de a-ți fi recunoscător cumva pentru faptul că i-ai sugerat versurile poeziei Leoaică tânără iubirea. Poezia a apărut în anul 1964, prin urmare înainte de a te fi născut tu, așa că nu ai inspirat pe nimeni…
  • – Atunci poate l-o fi inspirat mă-ta cel mai sigur!, spune cu năduf Meserie – enervat de corecțiile băgătorului de seamă.

Urmează un moment de liniște plină de tensiune și – înainte de explozia previzibilă a domnului Avocatu– auzim vorbele domnului președinte al ilustrei noastre academii de arte lichide. Auraș (pentru că despre el este vorba) se întoarce spre domnu’ Avocatu și îi spune următoarele, probabil încercând să înăbușe din fașă orice dispută ‘telectuală ce se prefigura să se desfășoare:

  • – Înainte de a spune ceva Avocatule, să știi că Meserie ar putea avea dreptate. Privindu-te mai bine, îmi dau seama că mama ta sigur ar fi putut stârni vreun sentiment marelui nostru poet. Vârsta potrivită sigur o avea. Dacă mai era și roșcată, atunci sigur asemănarea cu leoaica din poezie poate fi considerată potrivită…

Ne uităm speriați la vena care pulsa înfricoșător aflată în partea dreaptă a gâtului domnului Avocatu și abia reușim să deslușim cuvintele scuipate și pline de ură ale acestuia:

  • – Vă dau pe toți în judecată pentru calomnie!

Piele, imberb, cu tonul cel mai liniștit din lume, îi dă apoi daună totală avocatului – oferindu-i o replică năucitoare:

  • – NU POȚI SĂ NE DAI ÎN CEVA CE NU AI!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Gata – asta-i tot pe ziua de astăzi! Aș vrea să cred că v-am smuls cel puțin un zâmbet și nu v-am făcut în schimb să căscați plictisiți sau să vă fac cumva să reflectați precum maestrul Nichita Stănescu care, aflat la un simpozion anost ar fi exclamat perfect echilibrat artistic următoarele: “am simțit că de plictiseală îmi cresc aripi din c.u.r.”

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *