Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…
Sunt hotărât din nou să-mi las libere degetele să danseze pe tastele laptopului până vor obosi de la alergătura asta continuă printre litere, shift-uri sau caps lock-uri. Nu știu dacă v-am mai spus vreodată, însă cred că e evident și bănuiți de altfel până acum că scriu întotdeauna de parcă mi-aș ține respirația, iar când finalizez orice am început – îmi eliberez cu un șuierat prelung tot aerul din plămâni, începând apoi să respir sacadat – exact ca un om aflat pe punctul să se înece, ca apoi să-și regăsească brusc și tocmai în ultima clipă colacul de salvare…
Poate o fi vremea asta urâtă de afară de vină sau poate numai sufletul meu șchiopătează nițeluș în perioada asta, însă parcă niciodată n-au fost culorile de afară mai gri ca și acum. Parcă botnițele anticovid care ne ascund zâmbetele au alungat și ultima redută a jovialității mele. Sau poate sunt doar eu de vină. Oricum ar fi, azi e una dintre zilele acelea când mi-aș dori să mă suni și să mă întrebi ce mai fac, dacă sunt bine sau dacă am timp să ies la un pahar de vorbă pe undeva, oriunde. Și – poate numai pentru că se apropie ziua lui, sau poate doar pentru că de fiecare dată când sunt trist irevocabil gândurile îmi zboară la el, vă voi vorbi un pic evident – tot despre el.
Știți când am fost cuprins de cea mai teribilă teamă de care am avut parte vreodată? Atunci când nu aveam mai mult de 5-6 ani și l-am văzut plângând pentru prima și ultima oară în viața mea. Îmi amintesc durerea ascuțită de parcă m-ar fi mușcat un șarpe atunci când mâna mi-a fost lipită ca și cum ar fi fost sudată de ibricul fierbinte aflat pe marginea mesei din bucătărie. Și mai știu cum – după toate urletele cu care trebuie să fi trezit întreg cartierul – m-am potolit brusc cuprins de o teamă viscerală care m-a făcut să amuțesc total, această teamă amorțindu-mi parcă orice durere fizică aș mai fi avut. Mă uitam la chipul lui și nu-mi puteam explica lacrimile din ochii-i scânteietori, dar în mod deosebit m-a bulversat lăsându-mă complet mut – groaza-i întipărită în privire. Ciudat cum ținem minte lucruri banale cum ar fi o dimineață plină de soare din copilărie cu nimic specială față de alte dimineți, la fel cum ne amintim de alte și alte crâmpeie de viață, de cele mai multe ori banale – care reușesc totuși să ne rămână lipite de suflete. Însă e adevărat că numai momentele astea de intensă durere fizică sau emoțională ne rămân permanent în memorie.
Mi-a fost mereu aproape, totuși discret, parcă nedorind să-mi influențeze în vreun fel alegerile (și – Doamne! cât de mult a făcut-o totuși). A fost înzestrat din plin cu acel bun simț special al foștilor băieți de altă dată care parcă s-au născut direct bărbați bine înfipți și care aparțin altor vremuri. Cu el nu a existat niciodată vreun moment în care aș fi avut nevoie de vreo confirmare că mă iubește. Simțeam cu fiecare moleculă a corpului meu lucrul ăsta, așa cum eram sigur de oricare alt lucru bun, cald al vieții mele. Am auzit te iubescul lui întotdeauna spunându-mi-o în felul lui tăcut, atât de…nespus – poate mai mult decât am auzit cuvintele astea rostite liber în întreaga mea existență.
De la el știu că viața reprezintă cu mult mai mult decât un job de vis, o casă mare sau o supermașină. Un râset din toată inima, un zâmbet obținut, un suflet cucerit, o inimă care-ți bate cu putere în piept, un cântec bun, un pahar cu vin roșu și DA! – un fum de țigară – toate astea pot umple uneori golul acela pe care îl ai în suflet și te pot face chiar să fii…fericit!
Nu-mi amintesc vreo aniversare a celor apropiați mie (dar nu numai) la care să fi participat și să nu mă gândesc că-mi este aproape și să nu-l aud parcă șoptindu-mi peste umăr să nu uit cumva să închin un pahar cu viață și pentru el. Și am făcut-o și o voi face mereu! La mulți ani, tată!
Mulțumesc!
Mai multe nu pot spune, cel puțin acum.
Mă gândesc la el,la tatăl meu.
Uite cine a venit! – o bucurie, un zâmbet minunat ce mi-a însoțit viața și așa mă întâmpină chiar dacă le trec pragul de 3 ori pe zi.
Îți mulțumesc, Sorin!
Cristina❤