Măturătorul prafului de stele

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Da! A cam venit timpul să vorbesc un pic și despre…ele. Off – vă jur că numai gândindu-mă la…ele și imediat sunt conștient de felul cum mi se ridică perișorii aflați pe ceafă sau simt deja cum transpirația îmi curge șiroaie pe spinare. Dealtfel, ezit cam de multișor să povestesc câte ceva despre…ele și – de fiecare dată când umbra vreunei păsări ceva mai mărișoare îmi mângâie umerii – nu mă pot împiedica să nu mă cutremur gândindu-mă pentru o clipă că sunt urmărit tocmai de vreuna dintre…ele, călare pe vreo mătură – vehiculul lor zburător numărul 1😀. V-ați prins probabil până acum despre cine vreau eu să vă vorbesc nițeluș astăzi – tocmai despre…ele – despre vrăjitoare!

Întotdeauna m-au fascinat lucrurile de neînțeles, am fost cucerit pe rând de nenumăratele conspirații cu privire la extratereștri, ozn-uri, piramide sau fel de fel de triunghiuri ale pierzaniei, cum ar fi cel al Bermudelor. Am citit cu mintea deschisă în tinerețea mea despre tot felul de organizații medievale, încercând dealtfel să îmi fac o părere personală cu privire la nașterea tuturor legendelor mai vechi sau mai noi, care ne țin mereu ocupate mințișoarele. Și știți ceva? Acum, intrat bine de tot în cel de-al 4-lea deceniu de existență – consider (ușor infatuat😁) – că am suficientă experiență și cunoștințele minime astfel încât să-mi dau cu părerea cu privire asupra oricărei conspirații, de orice fel ar fi aceasta. Știm cu toții despre ce vorbesc eu aici – anume despre nenumăratele organizații oculte de controlare a maselor de oameni, despre masonii buni sau răi sau – mai nou – despre milioanelor de cipuri implantate mai mult sau mai puțin voit tuturor dintre noi pentru a fi controlați (și mai bine😋) de către elita mondială; asta pentru a nu mai aminti despre sutele de vaccinuri, de miile de carduri sau de zecile și sutele de amplasamente de telefonie generos dotate cu noua tehnologie malefică 5,6 sau 7G de spălare a creierilor. Un lucru e sigur: am devenit cu toții paranoici! Nu mă grăbesc să spun DA sau NU vreunei teorii sau alteia, însă de faptul că suntem cu toții un pic prea înverșunați atunci când susținem o idee sau alta – de lucrul ăsta sunt absolut convins.

Și totuși – în tot hățișul ăsta de lucruri inexplicabile – mereu și-a făcut loc în căpșorul meu (frumos😅) imaginea lor, cumva cu nostalgie fotografiate de creierașul meu, ca și cum mi-au fost mereu aproape, precum niște surori mai mari. Și încă ceva – total nedrept dealtfel, am asociat întotdeauna în mintea mea, imaginea lor cu cele ale unor țigănci. Nedrept, pentru că majoritatea vrăjitoarelor pe care le-am cunoscut în viața mea nu au fost țigănci, însă explicabil totuși tocmai pentru că prima vrăjitoare de care îmi aduc aminte a fost o mică țigăncușă, numai cu vreo câțiva anișori mai mare decât mine. Și știm cu toții ce se spune – prima dragoste, nu o putem uita niciodată! Așa stau lucrurile și cu vrăjitoarele🤣…

Prima experiență a avut loc pe vremea când eram aproape de vârsta lui fii’miu, sau poate doar cu o idee ceva mai mărișor. Oricum – experiența mea de viață se învârtea în jurul vârstei de 10 ani. Mă aflam în raiul vacanțelor de vară, acasă la mămăița și la tătăițul, sau la țară – cum ne place tuturor să spunem locului unde inima noastră a învățat să iubească oamenii, natura, animalele, casele cu tindă, sobe, șopron sau marchiză. Tot la țară am învățat să iubesc mirosul fânului proaspăt cosit sau chiar al bălegarului de cal și să apreciez abia acum rememorând cu caldă nostalgie – praful de jumătate de metru prin care mergeam cu picioarele goale – cât e ulița de lungă. Aici am mâncat cea mai bună pâine făcută vreodată și fix aici am privit fascinat la magia aproape pierdută a felului cum se țese un covor țărănesc cu ajutorul celebrului război de țesut. Tot aici am asistat la procesul alchimic de fabricare a de mult uitatului săpun de casă, cel care ne făcea să ne stea părul drept în cap și de al cărui miros de untură nu scăpam ușor. Fugeau intoxicate toate căpușele, cereau azil speriați toți puricii de pe câinii sau pisicile cu care ne jucam atunci când ne apropiam de animale – prin urmare avea efectul scontat😊. Tot aici am învățat pentru prima oară că la nunți se poate plânge cu o tristețe imensă ca și cum părinții și-au pierdut un copil drag și nu întotdeauna se bucură că tocmai au câștigat altul. Și tot la țară am învățat însă că o înmormântare poate fi deasemenea chiar și un prilej de bucurie, ca și cum o fărâmă din trecutul dac al poporului nostru a rămas bine lipit sufletului nostru de român.

Și tocmai într-una dintre serile acelea calde de vară, mi-a atras atenția o puștoaică creolă cu niște ochi negri ca murele coapte cum nu mai văzusem până atunci și cu niște dinți albi ca laptele, care îmi zâmbeau precum un șirag de mărgele din acelea ieftine care se vindeau legate de un elastic în trecut pe la bâlciuri. Ei bine, fetișcana asta îmbrăcată într-o frumoasă fustă colorată îmi face semn să mă apropii de ea și – parcă hipnotizat de zâmbetul ei atât de orbitor, las jocul alături de ceilalți copii prin praful uliței și mă îndrept șovăielnic către ea.

  • – Hai să-ți ghicesc, fromosule! Nu-ți fie rușine – văd că te uiți drept în albul ochilor, ai bărbia ascuțită și buzele cărnoase – vei zdrobi câteva inimi…Întoarce cartea asta! Hmm…așa ceva nu văd mereu. Hai, pune banii ăia din buzunar jos. Te-am văzut că ți i-a dat mătușa aia bătrână să cumperi ceva cu ei. E măta-mare, nu-i așa? Ești singur la părinți, așa-i? Io-te ce văd io aici – nebună inimă mai ai: vei iubi cu patimă tot ce se poate iubi! Ce te holbezi așa la mine? Să știi că oi fi tu ficior de calic rumân, da’ și io mi-s domnișoară mare și bâta (bunica) mea bătrână mi-a spus că până la anu’ când voi fi vândută de tătuțu’ meu vreunuia sau altuia, voi avea darul ăsta mereu. Așa că vino și mâine tot aici, sub nucul ăsta bătrân și îți voi spune mai multe, băftosule…

Totul a durat parcă numai o clipă, însă ajung în curtea bunicilor plutind ca printr-un vis, abia atunci observând că se înnoptase de-a binelea afară, amintindu-mi până în ziua de astăzi cerul plin cu stele. Atunci mi-a trecut precum o cometă prin mințișoara mea fragedă cum ar fi oare să fiu un măturător al miliardelor de stele și să pot lăsa luna singura stăpână a nopților…Mă uitam la mamaia ca și cum atunci o văzusem pentru prima oară. Mira – bunica mea maternă, pe care abia atunci începeam s-o recunosc – observând probabil ceva ciudat pe chipul meu – mă ia rapid cu mâinile după umeri și mă scutură bine de tot, șuierându-mi apoi rapid în ureche:

  • – N-ai mai fost la pâine, așa-i? Ori ai fost la vreo țigancă să-ți ghicească? Am văzut că a oprit ieri o caravană undeva în capul uliței și mi-a spus mie țața Aurica că te-a văzut prin preajma lor mai devreme. Ce ți-a făcut? Ți-a dat să bei sau să înghiți ceva? Ori ți-a dat în cărți? Du-te repede și urinează pe mâini. Apoi te speli bine pe față și pe mâini, te întorci spre răsărit și te închini de trei ori.

Și iată cum imaginea frumoasei țigăncușe mi-a rămas de-a pururea întipărită în suflețel, un amestec de teamă și fascinație pseudoerotică invadându-mi mereu amintirile. Și – de la tabloul frumos pictat în mintea mea de mica țigăncușă și parcă desăvârșit zugrăvit de M. Eliade în La țigănci – vă aduc abrupt cu picioarele pe cimentul urban, solid și gri al blocurilor noastre de zi cu zi. Fiecare dintre noi am avut o vecină sau am cunoscut pe cineva care la rândul lor au avut vreo cunoștință care să știe, să aibă darul sau îndemânarea ghicitului într-o ceașcă de cafea. Întotdeauna ne amuzam teribil și ne făceam cu ochiul unul altuia șmecherește tata și cu mine, atunci când venerabila doamna Popa – ghicitoarea urbană a copilăriei mele – venea pe la maică-mea duminica după-amiaza și bea câte o cafeluță, care însemna de fapt un ibric întreg, fumând și vreo jumătate de pachet de țigări Carpați, din acela fără filtru. Și – nu știu cum făcea doamna Popa, însă reușea de fiecare dată să ne însenineze după-amiezele de duminică și parcă fiecare dintre previziunile ei se adevereau întotdeauna.

Bine înmagazinat astfel cu bagajul ăsta informațional, știind aproape la perfecție forma, însă fiind deficitar cu privire la fondul ghicitului – ce credeți voi că face marele vostru prieten? Ați ghicit😃! Vă vine să credeți sau nu – a existat o vreme, în trecutul meu năvalnic când mi-am asumat rolul de mare guru al ghicitului în cafea. Când? Acum vreo 20 de ani. Unde? Fix în cadrul U.M. 02238 Chitila – unitate de elită a armatei române, școală militară care pregătea viitori ofițeri de nădejde ai țărișoarei noastre și unde cu mândrie (și cu stomacul țipându-mi de foame😂) exercitam stagiul militar obligatoriu. Frumușel, subțirel, înăltuț și bine accesorizat cu tresa distinctivă care ne diferenția pe noi, teriștii (militarii cu termen redus) față de ceilalți soldați obișnuiți – salivam împreună cu încă vreo 3-4 camarazi de arme cu gândul la câte-o porție de mâncare în plus. La bucătăria unității erau angajate 2 bucătărese, parcă anume alese să ne chinuie senzorialul. Una – ceva mai bătrână (Doamne – ce copii eram😄) de vreo 40 și ceva de ani, planturoasă și mândră foc de lucrul ăsta, iar alta – o fetișcană de vreo 18 anișori, frumușică foc, însă prostuță de-ți era și teamă s-o atingi, de frică să nu te molipsești cumva. Împreună formau un duo frumos, însă de necucerit, toate rugămințile întregii noastre unități de teriști fiind în zadar. Și câte declarații, câte poezii le-au fost scrise sau oare câte cântece le-au fost dedicate – degeaba! Femeile rămâneau surde la orice rugăminte și numai uniforma de ofițer le înduioșau, făcându-le să se înmoaie precum niște cârpe. Și cum stăteam astfel abătuți, fiecare dintre noi cu gândurile împrăștiate, deodată am fost cuprins brusc de o idee măreață și le spun camarazilor mei de arme că vom cina în seara aceasta precum niște prinți.

Și așa a fost – am mâncat pe săturate – dar numai în seara aceea! Pentru că următoarea, făceam foamea precum niște cerșetori, alergând prin jurul unității drept pedeapsă pentru lipsă de conduită militară. Nu știu exact ce punct din regulamentul militar am încălcat, însă un lucru e sigur – toată unitatea aflase deja că știu să ghicesc în cafea, probabil bucătăresele mele împrăștiind vestea rapid printre ofițerii noștri despre calitățile mele extramilitare. Bine – o vină am și eu: emoționat de porțiile triple cu mâncare pe care le-am primit, am exagerat olecuță cu privire la viitorul prevăzut damelor cu inima neagră din bucătăria unității. Uneia i-am ghicit – corect dealtfel – cum că ar avea ceva conflicte conjugale și că va fura curând inima tocmai comandantului unității noastre militare, în timp ce cu cealaltă misiunea ghicitul a decurs și mai ușor, pe aceasta din urmă asigurând-o rapid că nu va mai dura mult până în momentul în care căpitanul plutonului nostru (de care știam cu toții că-i complet amorezată😉) îi va cădea secerat la picioare, declarându-i iubire veșnică.

Ar mai fi fost câteva lucrușoare de spus, poate chiar câteva întâmplări savuroase de povestit – însă mă opresc deocamdată – nu de altceva, însă nu vreau să existe riscul să vă plictisesc – Doamne ferește! – pe vreunul dintre voi. Și dacă ați avut răbdare să citiți până aici, atunci mă voi grăbi să vă spun vouă, tuturor – că probabil nu e tocmai lucru curat și v-aș îndemna urgent pe fiecare dintre voi să vă duceți și să faceți repejor pipi pe mânuțe și să alungați astfel cât mai repede necuratul. Iar dacă ați zâmbit vreun pic, atunci dați repede fuguța și spălați-vă și pe fildeși – astfel încât să nu mai rămână nici urmă de zâmbet pe frumoasele voastre chipuri. Și-am încălecat pe-o șa (sau mătură) și v-am spus povestea așa!

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *