Vă iubesc!

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Dragii mei, frumoșii mei, extraordinarii mei PRIETENI – pe scurt, fanii mei😁: am un anunț să vă fac, vouă, tuturor celor care-mi citiți pe aici – periodic – micile mele perle de cultură educațională😀, de adevărată oază de lectură de calitate😃, de abecedar al introspecției🤣 (băi, să moară Cibilan – de nu sunt bun!) – vă iubesc! Și lucrul ăsta în primul rând pentru capacitatea voastră de a-mi ghici imediat intențiile, de a-mi citi rapid (auto)ironia sub toate formele ei fizice sau (al)chimice cu care vă intoxic în aproape fiecare dintre articolașele mele. Și cum să nu vă iubesc! eu când voi îmi dați așa un avânt, în așa fel încât să-mi iau zborul pe cărările imaginației, avânt dat uneori de încurajările voastre mute, iar alteori de zâmbetele voastre pline de condescendență și pe care vi le simt fix în plex. Dar – în mod special, râsetele voastre din tot sufletul, râsete pe care le aud dealtfel tot timpul și care mă motivează nespus – îmi oferă generos vânt din pupă (spune-ți voi cine mama naibii mai folosește astfel de expresii perimate în afară de mine și de maestrul Pleșu – și asta numai atunci când a mâncat o țârică mai mult și poate nițeluș cam gras, astfel râgâind apoi câte-o expresie de felul ăsta din secolul XIX)

Nu pot trece mai departe până nu vă povestesc o mică întâmplare care mi-a rămas bine înrădăcinată în memorie și care îmi apare ori de câte ori aud/văd/admir câte-o vedetă d’asta, de mușama de pe la noi. De fapt cuvintele vedetă sau fani mă duc imediat cu gândul la marele meu frățior, vedetă incontestabilă ale unora dintre scrierile mele, chiar superstar al câtorva povești, Auraș, zis și Piele sau Săgeată, chiar Petrol. Nu știu dacă v-am mai pomenit vreodată, însă preafericitul Auraș, juvetele de pică al cartierului nostru bine colorat – putem considera fără vreo umbră de ironie sau vreo folosință inutilă a ghilimelelor – că este cu adevărat o vedetă națională, unul dintre fanii declarați ai măriei SalePiele, fiind chiar subsemnatul. Maestrul Săgeată a făcut parte alături de propriul lui frate (pe persoană fizică😋) – Florin, zis Georgel – pe scurt Os – din marea formație Piele&Os, coloană vertebrală a mult mai celebrei formații de rap a anilor ’90 – GETTO DACI, unul dintre pilonii de bază ai rapului românesc, alături de formații precum R.A.C.L.A. – spre exemplu. Și cum vă spuneam – povestea noastră începe cu maestrul Auraș care se afla într-una dintre gările țărișoarei noastre, moment în care se ținea scai de el un înfocat fan – noi, vedetele🤣 – știm cu exactitate despre ce fel de gen amintesc eu aici – cel un pic confuz, care te cunoaște de undeva, însă nu prea e sigur cine ești cu adevărat. Într-un final – luminat probabil de sfântul Duh al fanilor de rap – băiețașul ăsta insistent exclamă pe peronul gării tare și cu emfază:

  • – Gata! Știu! Ești Piele, de la GETTO DACI!

Ăsta, adică vedeta noastră, flegmatic cum îl știm – se întoarce lent și îi aruncă fanului luminat următoarele:

  • – Nu sunt Piele…în schimb îl cunosc bine de tot – eu sunt doar un văr de la țară!

Vorbele pline de substanță gri-petrol ale lui Auraș trec nelovindu-l deloc pe fanul nostru, iar acesta continuă emoționat dar imperturbabil:

  • – Piele, dă-mi și mie un autograf, te rog! Sunt cel mai mare, ăăă..cel mai mare IDOL al tău în viață!

Revin în zilele noastre și vă aduc la cunoștință conștiincios despre faptul că eram zilele trecute să iau aer împreună cu domnul Rareș I-ul – magician de renume mondial. Minunile heripoterului de mai sus au dat peste cap recent întreaga lume – reușind printre altele și anularea totală a mersului la școală😀, numai puterea lui de concentrație (și a încă vreo câtorva zeci de mii de vrăjitori în pantaloni scurți de felul lui fii’miu) făcând posibil lucrul ăsta nemaiauzit până acum în vremurile noastre. Așadar eram într-una dintre zilele trecute cu tricicleta (Rareș) și cu o mică doză (eu – cu voia dumneavoastră) bine mascată de suc de mere sau de bere – nu-mi mai amintesc prea bine😎 – pe undeva prin jurul blocului, cu cererea scrisă, iar masca și mănușile corespunzător accesorizate ținutei noastre. Și – cum se întâmplă deobicei – copiii atrag alți copii – exact ca niște magneți – urmarea fiind închegarea unei adevărate partide de-a v’ați ascunselea, numai distanțiere socială (ne)numindu-se joaca lor. Pe băncile aflate lângă blocurile noastre, așezați legal, la distanță de 1,5 m ne aflam noi – părinții, socializând de data asta perfect legal, atât în litera – dar mai ales în spiritul ordonanțelor de urgență actuale. Vă mărturisesc că, abia după vreo jumătate de oră după ce am vorbit cu părinții copiilor aflați la ora legală de luat aer curat am fost sigur cine și al cui părinte e fiecare dintre oamenii mascați aflați în fața mea🤣. Și cum ne chinuiam noi cu măștile astea enervante care ne acopereau gurile și nasurile să vorbim câteva banalități astfel încât să ne facem și oarecum înțeleși, pe alocuri ajutându-ne chiar de către propriile noastre perechi de mâini înmănușate, care mai de care mai colorate (mănușile, nu mâinile🤗); deodată spuneam – trece val-vârtej printre noi un vecin călare pe bicicletă. Știți cu toții genul – atletul ăla cu ceafa lată și îmbrăcat fidel sportului ales – în cazul de față ciclismului. Ce mai încolo și-ncoace – omul putea face ușor reclamă atăt voinței de a ne regăsi formele ideale (însă demult pierdute) cu ajutorul sportului, dar mai ales putea fi lejer ales starul tuturor spoturilor grătarelor cu mici. Și începe deodată dansul social al salutului între niște oameni binecrescuți cum suntem, iar la final omul cu bicicletă încheie ritualul de bună seara, vecine/vecină! uitându-mi-se fix în omătul ochilor și spunându-mi la fel de…alb: – Salut, scriitorule! Acum, nu vă grăbiți cu concluziile – sunt plin până peste cap de saluturile prietenilor, ale cunoscuților în general, majoritatea gratulându-mă amical, cu fix acea doză de ironie care să mă țină în priză cu apelativul poet sau mai bine spus poete, expresii de felul Ce mai faci, poete?, Ce mai scrii, poete? sau Să ne trăiești, poete! fiindu-mi binecunoscute. Însă, nenea ăsta din clanul bicicliștilor, e primul care a reușit să mă facă să zâmbesc ușor iritat, însă nemaipomenit de mândru, aproape nepăsându-mi de oricare ironie aflată (sau nu) în spatele salutului său.

Așa că, dragii mei – cum să nu vă iubesc! eu pe toți, mai ales când îmi zâmbiți larg atunci când vă numesc atât de afabil și pretențios prietenii mei, voi știind cu siguranță că numai atunci când ne pierdem uzul rațiunii și ne considerăm aleșii lui Dumnezeu, suntem deja pe jumătate pierduți, aerul rarefiat al stratosferei vedetismului închipuit făcându-ne de cele mai multe ori rău.

Dar eu vă iubesc! indiferent dacă îmi zâmbiți sau nu, vă iubesc! așa cum sigur bănuiți că o fac cu oricare lucru în care pun suflet, pasiune, așa cum este scrisul, spre exemplu. Voi știți deja până acum că eu amestec astfel cuvintele între ele pentru că scrisul mi se pare forma cea mai apropiată de adevăr; mă bucură râsul vostru atunci când citiți câteva rânduri de-ale mele, așa cum simt până în adâncul suflețelului meu atunci când voi știți că eu tastez cu inimă, cu flacără, scriu indiferent de REALITATE, cu toate astea cu ADEVĂRUL la purtător.

Să ne citim cu bine!
Dacă ți-a plăcut – nu uita butonul de mai jos – un share e mare lucru
Please follow and like us:
error4
fb-share-icon20
Tweet 20
fb-share-icon20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *