Plăcinta de dovleac

Notă relativ importantă: Rândurile de mai jos reprezintă fapte, întâmplări inspirate din viața MEA, ori lucruri poate care ți s-au întâmplat ȚIE – dar, cu siguranță, ar fi fost PĂCAT să nu se fi întâmplat CUIVA/ORICUI…

Multe și întortocheate sunt cotloanele mințișoarelor noastre și atât de neașteptat ne fac câteodată să tresărim atunci când lasă să evadeze – aparent dintr-o pură întâmplare – din închisoarea amintirilor, câte-un fragment prăfuit la suprafață, făcându-ne să ne îmbujorăm de emoția adusă de parfumul trecutului.

În magicul univers al lui Harry Potter, superb imaginat de J.K. Rowling – există un aparat cu ajutorul căruia îți poți ascunde sau aduce la suprafață unele amintiri. Cum ar fi oare să ne putem ascunde amintirile dureroase sau să le putem viziona oricând pe cele frumoase pe un ecran cu ajutorul unui mecanism magic? Dar despre ce vorbesc eu aici!? Sunt sigur că viitorul ne va facilita acest lucru curând și nu cred că este departe momentul când tehnologia va putea realiza ceea ce numai magia imaginată de creatoarea micului vrăjitor a reușit. Și vă întreb eu cât se poate de serios acum: oare cum ar fi să poți elimina orice amintire neplăcută sau cum ar fi să-ți revezi oricând vreo amintire plăcută, rămasă lipită de suflețelul tău? Eu unul, nu m-aș grăbi cu răspunsul…

Suntem oameni, tocmai prin capacitatea noastră de absorție a lucrurilor bune sau rele, de ascundere a unor amintiri neplăcute sau de blurare chiar a unor amintiri frumoase – tocmai pentru a reuși să privim mereu către viitor. Ele – amintirile – sunt acolo – piloni strașnici a ceea ce suntem astăzi – însă ne apar câteodată fugitiv în fața ochilor ca o avertizare sau ca un imbold – numai atunci când avem mai multă nevoie de ele. O amintire plăcută, oricât de superbă ar fi – revăzută la nesfârșit, își va pierde strălucirea și vom realiza într-o bună zi că nu ne mai trezește nicio emoție. Așa se poate întâmpla și cu vreo amintire traumatizantă. Revăzând-o iarăși și iarăși, urmarea evidentă a acestui lucru – finalul – ar reprezenta doar o aplatizare a durerii, o eliminare a oricărei emoții, fie ea și negativă – cum ar fi cea de teamă sau dezgust. Mă veți întreba probabil nedumeriți Și totuși unde este problema dacă putem elimina parțial sau chiar total din memorie vreo amintire neplăcută? Și de ce nu am revedea de câte ori am avea noi chef – vreo amintire plăcută? Poate pentru același motiv pentru care o melodie superbă ascultată de mai multe ori, sfârșește prin a fi plictisitoare. Un moment tragic reamintit de mai multe ori, nu face decât să-și piardă din consistența, din greutatea cu care ne apasă conștiința. Cum am fi oare fără cele două paralele ale trecutului nostru – plăcerea și suferința? Psihopați cu toții poate😊? Incapabili să simțim? – nu cred – pentru că, până și psihopații au sentimente. Roboți? – hmmm…- poate mai degrabă doar niște monștri hibrizi, umanoizi supertehnologizați, incapabili de emoții reale, unde amintirile trecutului ni se vor amesteca ușor cu prezentul și chiar cu…viitorul. Pe când noi, oamenii de astăzi – suntem ceea ce suntem tocmai urmare a întâmplărilor de IERI, așa cum MÂINE vom fi și mai bogați, adăugându-ni-se substanța fiecărui lucru, parte a evenimentelor de ASTĂZI.

Dar iarăși am luat-o pe câmpiile verzi ale imaginației, mânat poate numai de dorul spațiului verde care ne lipsește tuturor în zilele astea de izolare, astfel că nu voi mai întârzia (mult😁) și voi trece abrupt la subiectul de astăzi! Cum spuneam mai sus suntem fiecare dintre noi doar un puzzle construit numai din amintiri, unele dintre ele care ne unesc definitiv. Așa este și următoarea amintire, atât de banală la prima vedere – dar cu un impact major asupra suflețelelor câtorva copilandri aflați la vârsta măreață a nebuniei spiritului, a fierbințelii sângelui, a exploziei hormonilor, a revoluției spiritului – vârsta liceului. Pentru că liceul are și el o vârstă, unică! Indiferent de anii adunați de această instituție postgimnazială🤗 sau preuniversitară😃 dacă vreți – LICEUL are aceeași vârstă întotdeauna. Exact ca un ceas stricat, mecanismul interior al oricărui LICEU arată întotdeauna aceleași numere, sau vârste mai bine spus – 15, 16, 17, 18…și în cazuri mai rare 19. Apoi se resetează imediat, reluându-și aceeași numerotare infinită.

Nu-mi aduc aminte de vreun alt moment mai intens ca acela atunci când o mână de băieți, se presupune trecuți deja de vârsta jucăriilor sau a mașinuțelor – să se fi certat atât de aprig, de aprins (potrivit poate pentru o cauză cu mult mai nobilă) și totul doar pentru o bucată de plăcintă cu, sau mai degrabă de dovleac (delicioasă e adevărat și parcă făcută în vreun cuptor din raiul dulciurilor, dar totuși doar o banală plăcintă de dovleac).

În afara asaltului asupra pungilor cu pufuleți ale colegelor😂, aveam privilegiul de a-mi pregăti aproape zilnic maică-mea un pachețel cu mâncare pentru școală cu câteva pătrățele cu plăcintă de dovleac, așa – precum un bonus caloric la delicioșii pufuleți mai sus amintiți😁. Aș vrea apoi să vă imaginați vreo 3-4 vlăjgani, unul mai pictat decât altul pe obraji, unii având parcă niște cratere adânci crestate, alții purtători ai unor vulcani gata să erupă, dar cu toții victime ale acneei juvenile – dovada supremă și de necontestat ale minunatei lor vârste. Ei bine – și ce credeți voi că făceau flăcăii ăștia bine (de tot😊) crescuți fix în pauza mare? Se băteau, bineînțeles – precum niște eroi de legendă pentru fiecare pătrățel de plăcintă, de multe ori lucrurile degenerând – îmbrâncelile devenind adevărate lupte corp la corp pentru fiecare coajă de plăcințică. Doamne – uite – ăsta ar fi fost unul dintre momentele acelea în care mi-ar fi plăcut să fi fost inventate pe vremea aceea telefoanele astea deștepte de acum – numai pentru a filma toate scenele acelea de un comic aproape absurd. Să fi văzut atunci picioare date cu boltă fix în fundul oponenților, palme bine lansate către cefele adversarilor, îmbrânceli experte sau împingeri cu talent. Ce mai încolo și-ncoace – cu câștiguri de-o parte sau de alta, cu lupte date crâncen sau, dimpotrivă – câștigate strategic, războiul plăcintei de dovleac a durat mai mult sau mai puțin timp de vreo 4 ani între cocoșii cu acnee din perioada liceului meu.

Așa cum americanii au ridicat la nivel de bun național, plăcinta lor de măr (neapărat absolut americană), tot așa plăcinta asta a noastră, neaoșă – făcută din cel mai mare și dulce fruct de pe la noi – dovleacul – poate sta mândră alături de toate celelalte valori tradiționale ale bucătăriei noastre românești. Astfel sarmaua, mititelul sau caltaboșul mioritic pot foarte ușor face loc pe podiumul gastronomiei noastre naționale și plăcintei de dovleac, aroma acesteia făcându-și loc de fiecare dată în conștiința noastră și reușind (sunt sigur de lucrul acesta) să creeze dependența bunului gust, să nască chiar patimi aprinse sau, mai ales – să fabrice amintiri de neuitat…